Sari la conținut

Sfințenie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sfințenia (în ebraică קדשׁ, transliterat: qādōš, în greacă ἅγιος, transliterat: hágios, în latină sacer) este asocierea strânsă cu divinitatea sau absolutul, în așa fel încât timpul, spațiul sau persoanele sfinte sunt considerate inviolabile, demne de respect sau de devotament, care inspiră totodată teamă și fascinație în rândul credincioșilor. Pe scurt, sfințenie înseamnă calitate a ceea ce este sfânt.[1]

Timpul sfințit

[modificare | modificare sursă]

În tradiția biblică sabatul (sâmbăta) este prototipul timpului sacru. Creștinii sărbătoresc duminica (ziua învierii Domnului), iar musulmanii vinerea ca timp de sărbătoare.

Spațiul sfințit

[modificare | modificare sursă]
Generalul Pompeius Magnus profanând Templul din Ierusalim (63 î.e.n.), anluminură de Jean Fouquet, ca. 1470.

În tradiția biblică prototipul spațiului sacru este Templul din Ierusalim, în care locuiește numele lui Dumnezeu.

În alte contexte unele obiectele sunt considerate drept „sfinte” sau „sacre”, dacă sunt folosite pentru scopuri spirituale, cum ar fi realizarea unui ritual. Acești termeni pot fi de asemenea utilizați într-un context non-spiritual sau semi-spiritual („adevăruri sacre” dintr-o constituție).

Persoane sfințite

[modificare | modificare sursă]

În tradiția biblică tribul leviților (urmașii lui Levi și Aaron) era considerat ca aparținând în mod special lui Dumnezeu, preoții Templului fiind aleși din rândul acestora. După distrugerea Templului a avut loc sciziunea între iudaismul rabinic (fără preoți) și creștinism (cu preoți).

Formularea „un om sfânt” denotă o caracteristică ieșită din comun, constând în calități deosebite (bunăvoință, răbdare, înțelegere, iertare etc.).

  1. ↑ Academia Română, Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2016, p. 1116.