Sari la conținut

Rezolvare de probleme

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Rezolvarea de probleme este procesul de atingere a unui obiectiv prin depășirea obstacolelor și constituie o componentă frecventă a majorității activităților. Problemele care necesită soluții variază de la sarcini personale simple (de exemplu, cum se ajunge din punctul A în punctul B) până la probleme complexe din mediul de afaceri și din domeniile tehnice. Primul caz este un exemplu de rezolvare simplă de probleme, în care este abordată o singură problemă, în timp ce al doilea reprezintă rezolvare complexă de probleme, care implică mai multe obstacole interdependente.[1][2] O altă clasificare a sarcinilor de rezolvare de probleme distinge între probleme bine definite, cu obstacole și obiective specifice, și probleme slab definite, în care situația existentă este problematică, dar nu este clar ce tip de soluție trebuie urmărit.[3] În mod similar, se poate face distincția între probleme formale sau factuale, care necesită inteligență psihometrică, și probleme socio-emoționale, care depind de emoțiile schimbătoare ale indivizilor sau grupurilor, cum ar fi comportamentul plin de tact, moda sau alegerea cadourilor.[4]

Soluțiile necesită resurse și cunoștințe suficiente pentru atingerea obiectivului. Profesioniști precum avocații, medicii, programatorii și consultanții se ocupă în mare măsură cu rezolvarea unor probleme care necesită competențe și cunoștințe tehnice ce depășesc competențele generale. Numeroase întreprinderi au identificat piețe profitabile prin recunoașterea unei probleme și crearea unei soluții: cu cât problema este mai răspândită și mai dificilă pentru cei afectați, cu atât este mai mare oportunitatea de a dezvolta o soluție scalabilă.

Există numeroase tehnici și metode specializate de rezolvare de probleme în domenii precum știința, ingineria, afacerile, medicina, matematica, informatica, filozofia și organizarea socială. Tehnicile cognitive utilizate pentru identificarea, analizarea și rezolvarea problemelor sunt studiate în psihologie și în științele cognitive. Sunt, de asemenea, cercetate pe scară largă obstacolele cognitive care împiedică găsirea soluțiilor; printre acestea se numără biasul de confirmare, setul mental și fixitatea funcțională.

Definiție

[modificare | modificare sursă]

Termenul rezolvare de probleme are un sens ușor diferit în funcție de disciplină. De exemplu, în psihologie desemnează un proces mental, iar în informatică un proces computațional. Există două tipuri diferite de probleme: slab definite și bine definite; pentru fiecare sunt utilizate abordări diferite. Problemele bine definite au obiective finale specifice și soluții clar anticipate, în timp ce problemele slab definite nu au astfel de caracteristici. Problemele bine definite permit o planificare inițială mai amplă decât cele slab definite.[3] Rezolvarea problemelor implică uneori aspecte de pragmatică (modul în care contextul contribuie la sens) și de semantică (interpretarea problemei). Capacitatea de a înțelege obiectivul final al problemei și regulile care pot fi aplicate reprezintă cheia rezolvării acesteia. Uneori, o problemă necesită gândire abstractă sau elaborarea unei soluții creative.

Rezolvarea de probleme are două domenii principale: rezolvarea problemelor matematice și rezolvarea problemelor personale. Fiecare dintre acestea privește o anumită dificultate sau un obstacol întâlnit.[5]

Psihologie

[modificare | modificare sursă]

În psihologie, rezolvarea de probleme se referă la procesul de găsire a unor soluții pentru problemele întâlnite în viață.[6] În mod exhaustiv, „rezolvarea de probleme este un proces și efect de atingere a scopului propus, de depășire prin mijloace cognitive a unui obstacol, în sensul transformării necunoscutei în cunoscută”.[7] Este o activitate definitorie și de performanță a gândirii, iar nivelul rezolutivității (capacității de rezolvare) califică direct nivelul de inteligență. Soluțiile acestor probleme sunt, de regulă, specifice situației sau contextului. Procesul începe cu identificarea problemei, în cadrul căreia problema este descoperită și simplificată. Următoarea etapă constă în generarea unor soluții posibile și evaluarea acestora. În cele din urmă, este selectată o soluție care urmează să fie pusă în aplicare și verificată. Problemele au un obiectiv final care trebuie atins; modul în care acesta este atins depinde de orientarea spre problemă (stilul de coping și abilitățile de rezolvare de probleme) și de analiza sistematică.[8]

Specialiștii în sănătate mintală studiază procesele umane de rezolvare a problemelor folosind metode precum introspecția, behaviorismul, simularea, modelarea computerizată și experimentul. Psihologii sociali studiază dimensiunea relației persoană–mediu a problemei și modalitățile independente și interdependente de rezolvare de probleme.[9] Rezolvarea de probleme a fost definită drept un proces cognitiv de nivel superior și o funcție intelectuală care necesită modularea și controlul unor abilități mai elementare sau de rutină.[10]

Cercetările empirice arată că numeroase strategii și factori influențează rezolvarea problemelor cotidiene.[11] Psihologii specializați în reabilitare care studiază persoane cu leziuni ale lobului frontal au constatat că deficitele de control emoțional și de raționament pot fi remediate printr-o reabilitare eficientă și că astfel poate fi îmbunătățită capacitatea persoanelor afectate de a rezolva probleme cotidiene.[12] Rezolvarea interpersonală a problemelor cotidiene depinde de componente motivaționale și contextuale personale. Una dintre aceste componente este valența afectivă a problemelor „din viața reală”, care poate fie să împiedice, fie să faciliteze performanța în rezolvarea problemelor. Cercetătorii s-au concentrat asupra rolului emoțiilor în rezolvarea problemelor,[13] demonstrând că un control emoțional deficitar poate perturba concentrarea asupra sarcinii vizate, poate împiedica rezolvarea problemei și poate duce la consecințe negative precum oboseala, depresia și inerția.[14] rezolvarea de probleme la om constă în două procese conexe: orientarea spre problemă — abordarea motivațională, atitudinală și afectivă a situațiilor problematice — și abilitățile de rezolvare de probleme.[15] Strategiile oamenilor sunt în concordanță cu obiectivele lor[16] și decurg din procesul comparării propriei persoane cu ceilalți.

Științe cognitive

[modificare | modificare sursă]

Printre primii psihologi experimentali care au studiat rezolvarea de probleme s-au numărat reprezentanții psihologiei gestaltiste din Germania, precum Karl Duncker, în The Psychology of Productive Thinking (1935).[17] Poate cea mai cunoscută este lucrarea lui Allen Newell și Herbert Simon (1972) .[18]

În experimentele din anii 1960 și de la începutul anilor 1970, participanților li s-a cerut să rezolve sarcini de laborator relativ simple și bine definite, pe care însă nu le mai întâlniseră anterior.[19][20] Aceste probleme simple, precum Turnul din Hanoi, admiteau soluții optime care puteau fi găsite rapid, permițând cercetătorilor să observe întregul proces de rezolvare. Cercetătorii au presupus că aceste probleme-model vor pune în evidență procesele cognitive caracteristice prin care sunt rezolvate probleme mai complexe „din lumea reală”.

O tehnică importantă de rezolvare de probleme identificată în cadrul acestor cercetări este principiul descompunerii.[21]

Informatică

[modificare | modificare sursă]

O mare parte a informaticii și a inteligenței artificiale presupune proiectarea unor sisteme automatizate care să rezolve un anumit tip de problemă: să primească date de intrare și să calculeze, într-un timp rezonabil de scurt, un răspuns corect sau adecvat. Algoritmii sunt proceduri sau seturi de instrucțiuni care dirijează astfel de sisteme și sunt implementați în programe de calculator.

Etapele proiectării unor asemenea sisteme includ definirea problemei, utilizarea euristicilor, analiza cauzei fundamentale, deduplicarea, analiza, diagnosticarea și remedierea. Tehnicile analitice includ programarea liniară și neliniară, teoria cozilor de așteptare și simularea.[22] Un obstacol important și permanent constă în identificarea și remedierea erorilor din programele de calculator: depanarea.

Logică

[modificare | modificare sursă]

Logica formală se ocupă de aspecte precum validitatea, adevărul, inferența, argumentarea și demonstrația. În contextul rezolvării de probleme, aceasta poate fi utilizată pentru reprezentarea formală a unei probleme sub forma unei teoreme ce trebuie demonstrată și pentru reprezentarea cunoștințelor necesare rezolvării problemei sub forma premiselor care trebuie utilizate într-o demonstrație a faptului că problema are o soluție.

Utilizarea calculatoarelor pentru demonstrarea teoremelor matematice cu ajutorul logicii formale a dat naștere, în anii 1950, domeniului demonstrării automate a teoremelor. Acesta a inclus utilizarea unor metode euristice concepute pentru a simula rezolvarea de probleme de către oameni, ca în cazul Logic Theorist, dezvoltat de Allen Newell, Herbert A. Simon și J. C. Shaw, precum și metode algoritmice, cum ar fi principiul rezoluției, dezvoltat de John Alan Robinson.

Pe lângă utilizarea sa pentru găsirea demonstrațiilor teoremelor matematice, demonstrarea automată a teoremelor a fost folosită și pentru verificarea programelor în informatică. În 1958, John McCarthy a propus Advice Taker, destinat reprezentării informațiilor în logica formală și deducerii răspunsurilor la întrebări prin demonstrarea automată a teoremelor. Un pas important în această direcție a fost făcut de Cordell Green în 1969, care a utilizat un demonstrator de teoreme bazat pe rezoluție pentru sisteme de întrebări și răspunsuri și pentru alte aplicații ale inteligenței artificiale, precum planificarea acțiunilor roboților.

Demonstratorul de teoreme bazat pe rezoluție utilizat de Cordell Green semăna foarte puțin cu metodele umane de rezolvare de probleme. Ca răspuns la criticile acestei abordări formulate de cercetători de la MIT, Robert Kowalski a dezvoltat programarea logică și rezoluția SLD,[23] care rezolvă probleme prin descompunerea acestora. El a susținut utilizarea logicii atât pentru rezolvarea de probleme de către calculatoare, cât și de către oameni[24] și utilizarea logicii computaționale pentru îmbunătățirea gândirii umane.[25]

Inginerie

[modificare | modificare sursă]

Atunci când produsele sau procesele se defectează, tehnicile de rezolvare de probleme pot fi utilizate pentru elaborarea unor acțiuni corective menite să prevină alte defectări. Astfel de tehnici pot fi aplicate și unui produs sau proces înainte de producerea efectivă a unei defectări, pentru a anticipa, analiza și diminua în avans o problemă potențială. Tehnici precum analiza modurilor de defectare și a efectelor pot reduce în mod proactiv probabilitatea apariției problemelor.

Atât în abordarea reactivă, cât și în cea proactivă, este necesară construirea unei explicații cauzale printr-un proces de diagnosticare. În formularea unei explicații a efectelor în funcție de cauze, abducția generează idei sau ipoteze noi (întrebând „cum?”); deducția evaluează și rafinează ipotezele pe baza altor premise plauzibile (întrebând „de ce?”); iar inducția justifică o ipoteză cu ajutorul datelor empirice (întrebând „cât?”).[26] Obiectivul abducției este de a determina ce ipoteză sau propoziție trebuie testată, nu care trebuie adoptată sau susținută.[27] În sistemul logic al lui Peirce, logica abducției și cea a deducției contribuie la înțelegerea conceptuală a unui fenomen, în timp ce logica inducției adaugă detalii cantitative (fundamentare empirică) cunoașterii conceptuale.[28]

Ingineria criminalistică este o tehnică importantă de analiză a defectărilor, care implică urmărirea cauzelor defectelor și neconformităților produselor. Ulterior pot fi luate măsuri corective pentru prevenirea altor defectări.

Ingineria inversă încearcă să descopere logica inițială de rezolvare de probleme utilizată la dezvoltarea unui produs prin dezasamblarea acestuia și elaborarea unui parcurs plauzibil pentru crearea și asamblarea componentelor sale.[29]

Fizică

[modificare | modificare sursă]

În fizică, rezolvarea de probleme se referă la procesul prin care o situație fizică inițială este transformată într-o stare-țintă prin aplicarea raționamentului și analizei specifice fizicii. Acest proces implică identificarea principiilor fizice relevante, formularea unor ipoteze, formularea și manipularea ecuațiilor și verificarea plauzibilității rezultatelor.[30]

O problemă de fizică nu constă pur și simplu în aplicarea sau reamintirea unei formule, ci necesită înțelegerea conceptelor fundamentale și parcurgerea unui „spațiu al problemei” format din posibile stări ale cunoașterii, în direcția obiectivului.

Știință militară

[modificare | modificare sursă]

În știința militară, rezolvarea de probleme este legată de conceptul de „stări finale”, adică acele condiții sau situații care constituie obiectivele strategiei.[31]:xiii, E-2 Capacitatea de a rezolva probleme este importantă la orice grad militar, dar este esențială la nivelul de comandă și control. Aceasta rezultă dintr-o înțelegere calitativă și cantitativă aprofundată a scenariilor posibile. Eficacitatea în acest context reprezintă o evaluare a rezultatelor: măsura în care au fost atinse stările finale.[31]:IV-24 Planificarea este procesul de determinare a modului în care pot fi realizate aceste stări finale.[31]:IV-1

Procese

[modificare | modificare sursă]

Unele modele de rezolvare de probleme presupun identificarea unui obiectiv, urmată de o succesiune de subobiective necesare pentru atingerea acestuia. Andersson, care a introdus modelul cognitiv ACT-R, a reprezentat această colecție de obiective și subobiective sub forma unei stive de obiective, în care mintea conține o stivă de obiective și subobiective care trebuie îndeplinite și execută o singură sarcină la un moment dat.[32](p51)

Cunoștințele despre modul de rezolvare a unei probleme pot fi aplicate unei alte probleme, printr-un proces cunoscut sub denumirea de transfer.[32]:56

Strategii de rezolvare de probleme

[modificare | modificare sursă]
A se vedea și Categorie:Abilități de rezolvare a problemelor.

Strategiile de rezolvare de probleme sunt modalități de depășire a obstacolelor care împiedică atingerea unui obiectiv. Aplicarea repetată a unor asemenea strategii pe parcursul rezolvării unei probleme formează „ciclul rezolvării de probleme”.[33]

Etapele obișnuite ale acestui ciclu includ recunoașterea problemei, definirea acesteia, elaborarea unei strategii de rezolvare, organizarea cunoștințelor și resurselor disponibile, monitorizarea progresului și evaluarea eficacității soluției. Odată obținută o soluție, apare de obicei o altă problemă, iar ciclul reîncepe.

Insightul (= intuiția intelectuală) reprezintă apariția bruscă a soluției unei probleme — un moment aha! — și nașterea unei idei noi care simplifică o situație complexă. Soluțiile obținute prin insight sunt adesea mai pătrunzătoare decât cele rezultate din analiza pas cu pas. Un proces rapid de rezolvare necesită insight pentru selectarea acțiunilor productive în diferitele etape ale ciclului rezolvării de probleme. Spre deosebire de definiția formală dată de Newell și Simon unei probleme de mutare, nu există o definiție unanim acceptată a unei probleme de insight.[34]

Printre strategiile de rezolvare de probleme se numără:[35]

Abstractizare
rezolvarea problemei într-un sistem-model abordabil pentru a dobândi informații utile despre sistemul real
Analogie
adaptarea soluției unei probleme anterioare care prezintă caracteristici sau mecanisme similare
Brainstorming
(în special în grupuri) propunerea unui număr mare de soluții sau idei, urmată de combinarea și dezvoltarea acestora până la găsirea unei soluții optime
Ocolirea obstacolului
transformarea problemei într-o altă problemă, mai ușor de rezolvat, prin ocolirea obstacolului, urmată de transformarea acelei soluții într-o soluție a problemei inițiale
Gândire critică
analiza dovezilor și argumentelor disponibile pentru formularea unei judecăți printr-o evaluare rațională, sceptică și nepărtinitoare
Divide et impera
descompunerea unei probleme mari și complexe în probleme mai mici și rezolvabile
Solicitarea ajutorului
obținerea de asistență externă pentru depășirea obstacolelor
Testarea ipotezelor
formularea unei explicații posibile a problemei și încercarea de a demonstra (sau, în anumite contexte, de a infirma) ipoteza
Gândire laterală
abordarea soluțiilor în mod indirect și creativ
Analiza mijloace-scopuri
alegerea la fiecare etapă a unei acțiuni care reduce diferența dintre starea curentă și obiectiv
Analiză morfologică
evaluarea rezultatelor și interacțiunilor unui întreg sistem
Observație / Întrebare
în științele naturale, o observație este actul de sesizare sau percepere și de dobândire a unor informații dintr-o sursă primară. O întrebare este un enunț prin care se solicită informații.
Demonstrarea imposibilității
încercarea de a demonstra că problema nu poate fi rezolvată. Punctul în care demonstrația eșuează va constitui punctul de plecare pentru rezolvarea problemei
Reducere
transformarea problemei într-o altă problemă pentru care există soluții
Cercetare
utilizarea unor idei existente sau adaptarea unor soluții existente la probleme similare
Analiza cauzei fundamentale
identificarea cauzei fundamentale a unei probleme
Simetrie
utilizarea simetriei pentru vizualizarea și simplificarea problemei
Încercare și eroare
testarea succesivă a soluțiilor posibile până la găsirea celei corecte

Metode de rezolvare de probleme

[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Categorie:Metode de rezolvare a problemelor și Categorie:Metode de structurare a problemelor.

Obstacole frecvente

[modificare | modificare sursă]

Printre obstacolele frecvente în rezolvarea de probleme se numără structurile cognitive care împiedică o căutare eficientă a soluțiilor. Cinci dintre cele mai frecvente identificate de cercetători sunt: biasul de confirmare, setul mental, fixitatea funcțională, constrângerile inutile și informațiile irelevante.

Biasul de confirmare

[modificare | modificare sursă]

Biasul de confirmare este tendința neintenționată de a colecta și utiliza date care favorizează ideile preconcepute. Astfel de idei pot fi întâmplătoare, fără a fi motivate de convingeri personale importante: dorința de a avea dreptate poate constitui o motivație suficientă.[36]

Profesioniștii din domeniile științifice și tehnice sunt, de asemenea, afectați de biasul de confirmare. De exemplu, un experiment online a sugerat că profesioniștii din domeniul cercetării psihologice sunt predispuși să evalueze mai favorabil studiile științifice care sunt în concordanță cu ideile lor preconcepute decât studiile care le contrazic.[37] Potrivit lui Raymond Nickerson, consecințele biasului de confirmare pot fi observate în situații din viața reală, variind ca gravitate de la politici guvernamentale ineficiente până la genocid. Nickerson a susținut că persoanele care au ucis oameni acuzați de vrăjitorie au manifestat un bias de confirmare motivat.[38] Cercetătorul Michael Allen a identificat dovezi ale unui bias de confirmare motivat la elevi care își manipulau experimentele științifice pentru a obține rezultate favorabile.[39]

Totuși, biasul de confirmare nu necesită în mod obligatoriu existența unei motivații. În 1960, Peter Cathcart Wason a efectuat un experiment în care participanții au observat mai întâi trei numere și apoi au formulat o ipoteză sub forma unei reguli care ar fi putut fi utilizată pentru generarea acelui triplet de numere. Atunci când își testau ipotezele, participanții aveau tendința de a genera numai triplete suplimentare de numere care le-ar fi confirmat ipotezele și evitau să genereze triplete care le-ar fi negat sau infirmat.[40]

Set mental

[modificare | modificare sursă]

Setul mental este tendința de a reutiliza o soluție care a avut succes anterior, în locul căutării unor soluții noi și mai bune. El presupune recurgerea la un mod de rezolvare devenit habitual.

Conceptul a fost formulat pentru prima dată de Abraham S. Luchins în anii 1940, în cunoscutele sale experimente cu recipiente pentru apă.[41] Participanților li s-a cerut să umple un recipient cu o anumită cantitate de apă folosind alte recipiente cu capacități maxime diferite. După ce Luchins le-a oferit o serie de probleme cu recipiente care puteau fi rezolvate toate printr-o singură tehnică, a introdus o problemă care putea fi rezolvată atât prin aceeași tehnică, cât și printr-o metodă nouă și mai simplă. Participanții au avut tendința să folosească tehnica cu care se obișnuiseră, fără să observe alternativa mai simplă.[42] Acest fenomen a fost demonstrat din nou în experimentul lui Norman Maier din 1931, în care participanții trebuiau să rezolve o problemă folosind un instrument familiar (un clește) într-un mod neobișnuit. Participanții erau adesea incapabili să perceapă obiectul într-un mod diferit de utilizarea sa obișnuită, un tip de set mental cunoscut sub denumirea de fixitate funcțională (a se vedea secțiunea următoare).

Aderența rigidă la un set mental este denumită fixație, care se poate accentua până la obsesie sau preocupare pentru strategii încercate în mod repetat fără succes.[43] La sfârșitul anilor 1990, cercetătoarea Jennifer Wiley a constatat că expertiza profesională într-un anumit domeniu poate genera un set mental, conducând eventual la fixație.[43]

Gândirea de grup, în cadrul căreia fiecare individ adoptă modul de gândire al restului grupului, poate produce și accentua setul mental.[44] Presiunea socială îi determină pe membrii grupului să gândească în același mod și să ajungă la aceleași concluzii.

Fixitate funcțională

[modificare | modificare sursă]

Fixitatea funcțională este tendința de a percepe un obiect ca având o singură funcție și incapacitatea de a concepe o utilizare nouă a acestuia, ca în experimentul cu cleștele al lui Maier descris mai sus. Fixitatea funcțională este o formă specifică de set mental și una dintre cele mai frecvente forme de bias cognitiv din viața cotidiană.

De exemplu, să ne imaginăm că un bărbat vrea să omoare o insectă din casă, dar singurul obiect aflat la îndemână este un recipient cu odorizant de cameră. El poate începe să caute altceva cu care să omoare insecta, în loc să o strivească folosind recipientul, deoarece se gândește numai la funcția principală a acestuia, aceea de a împrospăta aerul.

Tim German și Clark Barrett descriu acest obstacol astfel: „subiecții devin «fixați» asupra funcției pentru care au fost proiectate obiectele, iar rezolvarea problemelor are de suferit în comparație cu condițiile de control în care funcția obiectului nu este demonstrată”.[45] Cercetările lor au arătat că nivelul redus de cunoaștere de către copiii mici a funcției pentru care este destinat un obiect diminuează acest obstacol.[46] Cercetările au identificat fixitatea funcțională și în contexte educaționale, ca obstacol în calea înțelegerii: „fixitatea funcțională poate fi întâlnită atât în învățarea conceptelor, cât și în rezolvarea problemelor de chimie”.[47]

Există mai multe ipoteze privind modul în care fixitatea funcțională este legată de rezolvarea de probleme.[48] Aceasta poate duce la pierdere de timp, întârziind sau împiedicând complet utilizarea corectă a unui instrument.

Constrângeri inutile

[modificare | modificare sursă]

Constrângerile inutile sunt limite arbitrare impuse în mod inconștient asupra sarcinii în cauză, care exclud o cale productivă către soluție. Persoana care rezolvă problema se poate fixa asupra unui singur tip de soluție, ca și cum acesta ar constitui o cerință inevitabilă a problemei. De regulă, acest fenomen se combină cu setul mental — aderența la o metodă care a avut succes anterior.[49]

Problemele vizuale pot genera, de asemenea, constrângeri create mental.[50] Un exemplu celebru este problema celor nouă puncte: nouă puncte dispuse într-o grilă de trei pe trei trebuie unite prin trasarea a patru segmente de dreaptă, fără ridicarea creionului de pe hârtie și fără retraversarea unei linii. Subiectul presupune de obicei că creionul trebuie să rămână în interiorul pătratului exterior format de puncte, însă soluția necesită prelungirea liniilor dincolo de acest cadru, iar cercetătorii au constatat o rată de rezolvare de 0% într-un interval scurt de timp alocat.[51]

Această problemă a dat naștere expresiei „a gândi în afara tiparelor”.[52] Astfel de probleme sunt rezolvate de obicei printr-un insight brusc care permite depășirea barierelor mentale, adesea după un efort îndelungat și nereușit de a le depăși.[53] Acest lucru poate fi dificil în funcție de modul în care subiectul și-a reprezentat problema mental, de modul în care valorifică experiențele anterioare și de capacitatea de a gestiona aceste informații în memoria de lucru. În exemplul dat, imaginarea punctelor conectate în afara pătratului care le încadrează necesită vizualizarea unei configurații neobișnuite, ceea ce solicită memoria de lucru.[52]

Informații irelevante

[modificare | modificare sursă]

Informațiile irelevante reprezintă date sau informații prezentate într-o problemă care nu au legătură cu soluția.[49] Dacă persoana care rezolvă problema presupune că toate informațiile prezentate trebuie utilizate, acest lucru perturbă adesea procesul de rezolvare, făcând probleme relativ simple mult mai dificile.[54]

De exemplu: „Cincisprezece la sută dintre locuitorii orașului Topeka au numere de telefon nepublicate. Selectați aleatoriu 200 de nume din cartea de telefon a orașului Topeka. Câte dintre aceste persoane au numere de telefon nepublicate?”[52] Răspunsul „evident” este 15%, dar, în realitate, niciuna dintre persoanele cu număr nepublicat nu s-ar afla printre cele 200 de persoane din cartea de telefon. Acest tip de „întrebare-capcană” este utilizat frecvent în testele de aptitudini sau în evaluările cognitive.[55] Deși nu sunt în sine dificile, asemenea probleme necesită o gândire independentă care nu este neapărat obișnuită. Problemele matematice cu enunț includ adesea informații calitative sau numerice irelevante ca dificultate suplimentară.

Evitarea obstacolelor prin schimbarea reprezentării problemei

[modificare | modificare sursă]

Perturbarea provocată de biasurile cognitive menționate anterior poate depinde de modul în care sunt reprezentate informațiile:[55] vizual, verbal sau matematic. Un exemplu clasic este problema călugărului budist:

„Un călugăr budist pornește într-o zi, în zori, urcând un munte, ajunge în vârf la apus și meditează acolo timp de câteva zile, până când, într-o dimineață, în zori, începe să coboare spre poalele muntelui, unde ajunge la apus. Fără a face presupuneri cu privire la momentele în care pornește sau se oprește ori cu privire la viteza sa în timpul celor două călătorii, demonstrați că există un loc pe traseu în care se află la aceeași oră din zi în cele două călătorii separate.”

Problema este dificil de abordat într-o reprezentare verbală, încercând să fie descris progresul călugărului în fiecare dintre cele două zile. Devine mult mai simplă atunci când paragraful este reprezentat matematic printr-o funcție: se poate vizualiza un grafic a cărui axă orizontală reprezintă ora din zi, iar axa verticală indică poziția (sau altitudinea) călugărului pe traseu la fiecare moment. Suprapunând curbele celor două călătorii, care traversează diagonalele opuse ale unui dreptunghi, se observă că acestea trebuie să se intersecteze undeva. Reprezentarea vizuală prin grafic rezolvă dificultatea.

Strategii similare pot îmbunătăți adesea rezolvarea de probleme în cadrul testelor.[49][56]

Alte obstacole individuale

[modificare | modificare sursă]

Persoanele implicate în rezolvarea de probleme tind să treacă cu vederea modificările prin eliminare, chiar și atunci când acestea constituie elemente esențiale ale unor soluții eficiente. De exemplu, un urbanist poate decide că soluția pentru reducerea congestiei traficului este adăugarea unei alte benzi unei autostrăzi, în loc să caute modalități de a reduce necesitatea utilizării autostrăzii. S-a demonstrat că această tendință de a rezolva problemele prin crearea sau adăugarea de elemente, în primul rând, exclusiv sau predominant, în locul eliminării unor elemente sau procese, se accentuează odată cu creșterea încărcării cognitive, cum se întâmplă în cazul supraîncărcării informaționale.[57]

Visarea: rezolvarea de probleme în absența conștiinței de veghe

[modificare | modificare sursă]

Oamenii pot rezolva probleme și în timp ce dorm. Există numeroase relatări despre oameni de știință și ingineri care au rezolvat probleme în vise. De exemplu, Elias Howe, inventatorul mașinii de cusut, a descoperit structura suveicii în urma unui vis.[58]

Chimistul August Kekulé se gândea la modul în care erau aranjați cei șase atomi de carbon și atomii de hidrogen ai benzenului. În timp ce reflecta asupra problemei, a ațipit și a visat atomi care dansau și se așezau într-o formă asemănătoare unui șarpe, ceea ce l-a condus la descoperirea inelului benzenic. După cum a scris Kekulé în jurnalul său,

Unul dintre șerpi și-a prins propria coadă, iar forma se rotea batjocoritor în fața ochilor mei. M-am trezit ca lovit de un fulger; și de această dată mi-am petrecut restul nopții elaborând consecințele ipotezei.[59]

Există și studii empirice privind modul în care oamenii se pot gândi în mod conștient la o problemă înainte de a adormi și apoi pot rezolva problema printr-o imagine apărută în vis. Cercetătorul viselor William C. Dement le-a spus celor 500 de studenți din grupa sa că dorea ca aceștia să se gândească la o serie infinită ale cărei prime elemente erau OTTFF, pentru a vedea dacă puteau deduce regula pe care se baza și identifica următoarele elemente ale seriei.[60] Le-a cerut să se gândească la această problemă în fiecare seară timp de 15 minute înainte de culcare și să noteze orice vise pe care le aveau ulterior. De asemenea, li s-a cerut să se gândească din nou la problemă timp de 15 minute după ce se trezeau dimineața.

Secvența OTTFF este formată din primele litere ale numerelor în limba engleză: one, two, three, four, five (unu, doi, trei, patru, cinci). Următoarele cinci elemente ale seriei sunt SSENT (six, seven, eight, nine, ten — șase, șapte, opt, nouă, zece). Unii dintre studenți au rezolvat enigma reflectând asupra viselor lor. Un exemplu este cel al unui student care a relatat următorul vis:[60]

Mă aflam într-o galerie de artă și priveam tablourile de pe perete. În timp ce mergeam de-a lungul coridorului, am început să număr tablourile: unu, doi, trei, patru, cinci. Când am ajuns la al șaselea și al șaptelea, tablourile fuseseră smulse din rame. Priveam ramele goale cu senzația ciudată că un mister era pe punctul de a fi rezolvat. Dintr-odată mi-am dat seama că al șaselea și al șaptelea spațiu reprezentau soluția problemei!

Din cei peste 500 de studenți, 87 de vise au fost considerate ca având legătură cu problemele care le fuseseră atribuite (53 în mod direct și 34 în mod indirect). Cu toate acestea, dintre persoanele care au avut vise ce păreau să rezolve problema, numai șapte au reușit efectiv să conștientizeze soluția. Celelalte persoane (46 din 53) credeau că nu cunosc soluția.

Albert Einstein considera că o mare parte a rezolvării de probleme se desfășoară în mod inconștient, iar persoana trebuie apoi să descopere și să formuleze în mod conștient ceea ce sistemul minte–creierFormat:Jargon inline a rezolvat deja. El considera că acesta a fost procesul prin care a formulat teoria relativității: „Creatorul problemei deține soluția.”[61] Einstein a afirmat că își rezolva problemele fără cuvinte, în principal prin imagini. „Cuvintele sau limbajul, așa cum sunt scrise sau rostite, nu par să joace niciun rol în mecanismul meu de gândire. Entitățile psihice care par să servească drept elemente ale gândirii sunt anumite semne și imagini mai mult sau mai puțin clare, care pot fi reproduse și combinate «în mod voluntar».”[62]

Științe cognitive: două școli de gândire

[modificare | modificare sursă]

Procesele de rezolvare de probleme diferă în funcție de domeniul de cunoaștere și de nivelul de expertiză.[63] Din acest motiv, constatările din științele cognitive obținute în laborator nu pot fi neapărat generalizate la situațiile de rezolvare de probleme din afara laboratorului. Începând din anii 1990, cercetările au acordat, prin urmare, o atenție sporită rezolvării problemelor în situații reale. Această orientare s-a manifestat însă în moduri destul de diferite în America de Nord și în Europa. În timp ce cercetările nord-americane s-au concentrat de regulă asupra studierii rezolvării de probleme în domenii de cunoaștere reale și distincte, o mare parte a cercetărilor europene s-a axat pe probleme noi și complexe și a fost realizată cu ajutorul unor scenarii computerizate.[64]

Europa

[modificare | modificare sursă]

În Europa s-au conturat două abordări principale, una inițiată de Donald Broadbent[65] în Regatul Unit și cealaltă de Dietrich Dörner[66] în Germania. Cele două abordări pun deopotrivă accentul pe sarcini de laborator computerizate, relativ complexe și bogate semantic, concepute astfel încât să semene cu problemele din viața reală. Abordările diferă într-o anumită măsură în ceea ce privește obiectivele teoretice și metodologia. Tradiția inițiată de Broadbent pune accentul pe distincția dintre procesele cognitive de rezolvare a problemelor care se desfășoară conștient și cele care se desfășoară în afara conștientizării și utilizează, de regulă, sisteme computerizate bine definite matematic. Tradiția inițiată de Dörner, în schimb, este interesată de interacțiunea dintre componentele cognitive, motivaționale și sociale ale rezolvării de probleme și utilizează scenarii computerizate foarte complexe, care conțin până la 2.000 de variabile puternic interconectate.[67]

America de Nord

[modificare | modificare sursă]

În America de Nord, pornind de la lucrările lui Herbert A. Simon privind „învățarea prin acțiune” în domenii bogate semantic,[68] cercetătorii au început să studieze separat rezolvarea de probleme în diferite domenii de cunoaștere — precum fizica, scrierea sau jocul de șah — în loc să încerce să formuleze o teorie generală a rezolvării de probleme.[69] Acești cercetători s-au concentrat asupra dezvoltării capacității de rezolvare de probleme în anumite domenii, adică asupra dobândirii și dezvoltării expertizei.[70]

Printre domeniile cărora li s-a acordat o atenție deosebită în America de Nord se numără:

  • calculul aritmetic[71]
  • abilitățile de utilizare a calculatorului[72]
  • jocurile[73]
  • raționamentul avocaților[74]
  • rezolvarea problemelor manageriale[75]
  • rezolvarea problemelor fizice
  • rezolvarea problemelor matematice[76]
  • rezolvarea problemelor de mecanică[77]
  • rezolvarea problemelor personale[78]
  • luarea deciziilor politice[79]
  • rezolvarea problemelor în electronică[80]
  • rezolvarea problemelor legate de inovații și invenții: TRIZ[81]
  • citirea[82]
  • rezolvarea problemelor sociale[13]
  • scrierea[83]

Caracteristicile problemelor complexe

[modificare | modificare sursă]

Rezolvarea complexă de probleme se deosebește de rezolvarea simplă de probleme. În cazul rezolvării simple există un singur obstacol, de natură simplă. În cazul rezolvării complexe pot exista simultan mai multe obstacole. De exemplu, un chirurg aflat în timpul unei intervenții se confruntă cu probleme mult mai complexe decât o persoană care decide ce încălțăminte să poarte. După cum a arătat Dietrich Dörner, iar ulterior a dezvoltat Joachim Funke, problemele complexe prezintă o serie de caracteristici tipice, printre care:[2]

Rezolvarea colectivă a problemelor

[modificare | modificare sursă]

Oamenii rezolvă probleme la numeroase niveluri diferite, de la nivel individual până la nivelul civilizației. Rezolvarea colectivă a problemelor se referă la rezolvarea problemelor în mod colectiv. Problemele sociale și problemele globale pot fi, de regulă, rezolvate numai în mod colectiv.

Complexitatea problemelor contemporane depășește capacitatea cognitivă a oricărui individ și necesită forme de expertiză diferite, dar complementare, precum și capacitatea de rezolvare colectivă a problemelor.[85]

Inteligența colectivă este inteligența comună sau de grup care rezultă din colaborarea, eforturile colective și competiția dintre numeroși indivizi.

În rezolvarea colaborativă a problemelor, oamenii lucrează împreună pentru a rezolva probleme din lumea reală. Membrii grupurilor de rezolvare de probleme împărtășesc o preocupare comună, un interes similar și/sau un angajament față de activitatea lor. Membrii pot formula întrebări, pot reflecta și pot încerca să înțeleagă problemele comune. Aceștia își împărtășesc expertiza, experiențele, instrumentele și metodele.[86] Grupurile pot avea o componență flexibilă, în funcție de necesități, pot exista numai temporar pentru finalizarea unei sarcini atribuite sau pot avea un caracter mai permanent, în funcție de natura problemelor.

De exemplu, în context educațional, toți membrii unui grup pot contribui la procesul de luare a deciziilor și pot avea un rol în procesul de învățare. Membrii pot avea responsabilități privind gândirea, instruirea și monitorizarea tuturor membrilor grupului. Activitatea de grup poate fi coordonată astfel încât fiecare membru să contribuie în mod egal la ansamblul activității. Membrii își pot identifica punctele forte individuale și le pot valorifica, astfel încât fiecare să poată aduce o contribuție semnificativă la îndeplinirea sarcinii.[87] Activitatea colaborativă în grup poate favoriza dezvoltarea abilităților de gândire critică, a abilităților de rezolvare de probleme, a abilităților sociale și a stimei de sine. Prin colaborare și comunicare, membrii învață adesea unii de la alții și construiesc cunoaștere semnificativă, ceea ce conduce adesea la rezultate ale învățării mai bune decât cele obținute prin activitate individuală.[88]

Grupurile colaborative necesită eforturi intelectuale comune ale membrilor și presupun interacțiuni sociale pentru rezolvarea împreună a problemelor. Cunoștințele împărtășite în cadrul acestor interacțiuni sunt dobândite prin comunicare, negociere și producerea de materiale.[89] Membrii caută în mod activ informații de la ceilalți prin formularea de întrebări. Capacitatea de a utiliza întrebările pentru dobândirea unor informații noi sporește înțelegerea și capacitatea de rezolvare a problemelor.[90]

Într-un raport de cercetare din 1962, Douglas Engelbart a asociat inteligența colectivă cu eficacitatea organizațională și a anticipat că „amplificarea intelectului uman” în mod proactiv ar produce un efect multiplicator asupra rezolvării problemelor în grup: „Trei persoane care lucrează împreună în acest mod amplificat [ar] părea să fie de peste trei ori mai eficiente în rezolvarea unei probleme complexe decât o singură persoană ale cărei capacități au fost amplificate și care lucrează singură”.[91]

Henry Jenkins, teoretician al noilor media și al convergenței media, se bazează pe teoria potrivit căreia inteligența colectivă poate fi atribuită convergenței media și culturii participative.[92] El critică educația contemporană pentru faptul că nu integrează în activitatea didactică tendințele online de rezolvare colectivă a problemelor, afirmând că „în timp ce o comunitate bazată pe inteligență colectivă încurajează asumarea activității de către grup, școlile evaluează indivizii”. Jenkins susține că interacțiunea în cadrul unei comunități de cunoaștere dezvoltă abilități esențiale pentru tineri, iar munca în echipă în cadrul comunităților bazate pe inteligență colectivă contribuie la dezvoltarea acestor abilități.[93]

Impactul colectiv reprezintă angajamentul unui grup de actori din sectoare diferite față de o agendă comună pentru rezolvarea unei anumite probleme sociale, prin utilizarea unei forme structurate de colaborare.

După Al Doilea Război Mondial, au fost create ONU, organizațiile sistemului Bretton Woods și OMC. Începând din anii 1980, rezolvarea colectivă a problemelor la nivel internațional s-a cristalizat în jurul acestor trei tipuri de organizații. Întrucât aceste instituții globale continuă să aibă un caracter de tip statal sau statocentric, nu este surprinzător faptul că perpetuează abordări ale rezolvării colective a problemelor de tip statal sau statocentrice, în detrimentul unor abordări alternative.[94]

Crowdsourcing este un proces de colectare a ideilor, opiniilor sau informațiilor de la numeroși participanți independenți, cu scopul de a găsi cea mai bună soluție pentru o anumită problemă. Tehnologiile informației moderne permit implicarea unui număr mare de persoane și facilitează gestionarea propunerilor acestora astfel încât să poată fi obținute rezultate bune.[95] Internetul oferă o nouă capacitate de rezolvare colectivă a problemelor, inclusiv la scară planetară.[96]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ https://arxiv.org/pdf/2511.11738 Problem solving approaches
  2. 1 2 Frensch, Peter A.; Funke, Joachim, ed. (). Complex Problem Solving. Psychology Press. doi:10.4324/9781315806723. ISBN 978-1-315-80672-3.
  3. 1 2 Schacter, D.L.; Gilbert, D.T.; Wegner, D.M. (). Psychology (ed. 2nd). New York: Worth Publishers. p. 376.
  4. ↑ Blanchard-Fields, F. (). „Everyday problem solving and emotion: An adult developmental perspective”. Current Directions in Psychological Science. 16 (1): 26–31. doi:10.1111/j.1467-8721.2007.00469.x.
  5. ↑ Zimmermann, Bernd (). On mathematical problem-solving processes and history of mathematics. ICME 10. Copenhagen.
  6. ↑ Granvold, Donald K. (). „Cognitive-Behavioral Therapy with Adults”. În Brandell, Jerrold R. Theory and Practice in Clinical Social Work. Simon and Schuster. pp. 189. ISBN 978-0-684-82765-0.
  7. ↑ Paul Popescu-Neveanu, Dicționar de psihologie, termenul „Rezolvare de probleme”. Editura Albatros, București, 1972, pp. 671-672.
  8. ↑ Robertson, S. Ian (). „Introduction to the study of problem solving”. Problem Solving. Psychology Press. ISBN 0-415-20300-7.
  9. ↑ Rubin, M.; Watt, S. E.; Ramelli, M. (). „Immigrants' social integration as a function of approach-avoidance orientation and problem-solving style”. International Journal of Intercultural Relations. 36 (4): 498–505. doi:10.1016/j.ijintrel.2011.12.009. hdl:1959.13/931119 Accesibil gratuit.
  10. ↑ Goldstein F. C.; Levin H. S. (). „Disorders of reasoning and problem-solving ability”. În M. Meier; A. Benton; L. Diller. Neuropsychological rehabilitation. London: Taylor & Francis Group.
  11. ↑
  12. ↑ Rath, Joseph F.; Simon, Dvorah; Langenbahn, Donna M.; Sherr, Rose Lynn; Diller, Leonard (). „Group treatment of problem-solving deficits in outpatients with traumatic brain injury: A randomised outcome study”. Neuropsychological Rehabilitation. 13 (4): 461–488. doi:10.1080/09602010343000039.
  13. 1 2
  14. ↑ Rath, J. F.; Langenbahn, D. M.; Simon, D; Sherr, R. L.; Fletcher, J.; Diller, L. (). „The construct of problem solving in higher level neuropsychological assessment and rehabilitation*1”. Archives of Clinical Neuropsychology. 19 (5): 613–635. doi:10.1016/j.acn.2003.08.006 Accesibil gratuit. PMID 15271407.
  15. ↑ Rath, Joseph F.; Hradil, Amy L.; Litke, David R.; Diller, Leonard (). „Clinical applications of problem-solving research in neuropsychological rehabilitation: Addressing the subjective experience of cognitive deficits in outpatients with acquired brain injury”. Rehabilitation Psychology (în engleză). 56 (4): 320–328. doi:10.1037/a0025817. ISSN 1939-1544. PMC 9728040 Accesibil gratuit. PMID 22121939.
  16. ↑ Hoppmann, Christiane A.; Blanchard-Fields, Fredda (). „Goals and everyday problem solving: Manipulating goal preferences in young and older adults”. Developmental Psychology. 46 (6): 1433–1443. doi:10.1037/a0020676. PMID 20873926.
  17. ↑ Duncker, Karl (). Zur Psychologie des produktiven Denkens [The psychology of productive thinking] (în germană). Berlin: Julius Springer.
  18. ↑ Newell, Allen; Simon, Herbert A. (). Human problem solving. Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall.
  19. ↑ De exemplu:
  20. ↑ Mayer, R. E. (). Thinking, problem solving, cognition (ed. Second). New York: W. H. Freeman and Company.
  21. ↑ Armstrong, J. Scott; Denniston, William B. Jr.; Gordon, Matt M. (). „The Use of the Decomposition Principle in Making Judgments” (PDF). Organizational Behavior and Human Performance. 14 (2): 257–263. doi:10.1016/0030-5073(75)90028-8. Arhivat din original (PDF) la .
  22. ↑ Malakooti, Behnam (). Operations and Production Systems with Multiple Objectives. John Wiley & Sons. ISBN 978-1-118-58537-5.
  23. ↑ Kowalski, Robert (). „Predicate Logic as a Programming Language” (PDF). Information Processing. 74. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
  24. ↑ Kowalski, Robert (). Logic for Problem Solving (PDF). Artificial Intelligence Series. 7. Elsevier Science Publishing. ISBN 0-444-00368-1. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
  25. ↑ Kowalski, Robert (). Computational Logic and Human Thinking: How to be Artificially Intelligent (PDF). Cambridge University Press. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
  26. ↑ Staat, Wim (). „On abduction, deduction, induction and the categories”. Transactions of the Charles S. Peirce Society. 29 (2): 225–237.
  27. ↑ Sullivan, Patrick F. (). „On Falsificationist Interpretations of Peirce”. Transactions of the Charles S. Peirce Society. 27 (2): 197–219.
  28. ↑ Ho, Yu Chong (). Abduction? Deduction? Induction? Is There a Logic of Exploratory Data Analysis? (PDF). Annual Meeting of the American Educational Research Association. New Orleans, La. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
  29. ↑ Passuello, Luciano (). „Einstein's Secret to Amazing Problem Solving (and 10 Specific Ways You Can Use It)”. Litemind (în engleză). Arhivat din original la . Accesat în .
  30. ↑ Tschisgale, Paul; Kubsch, Marcus; Wulff, Peter; Petersen, Stefan; Neumann, Knut (). „Exploring the sequential structure of students' physics problem-solving approaches using process mining and sequence analysis”. Physical Review Physics Education Research (în engleză). 21 (1). Bibcode:2025PRPER..21a0111T. doi:10.1103/PhysRevPhysEducRes.21.010111 Accesibil gratuit. ISSN 2469-9896. Parametru necunoscut |article-number= ignorat (ajutor)
  31. 1 2 3 „Commander's Handbook for Strategic Communication and Communication Strategy” (PDF). United States Joint Forces Command, Joint Warfighting Center, Suffolk, Va. . Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
  32. 1 2 Robertson, S. Ian (). Problem solving: perspectives from cognition and neuroscience (ed. 2nd). London: Taylor & Francis. ISBN 978-1-317-49601-4. OCLC 962750529.
  33. ↑ Bransford, J. D.; Stein, B. S (). The ideal problem solver: A guide for improving thinking, learning, and creativity (ed. 2nd). New York: W.H. Freeman.
  34. ↑
  35. ↑ Wang, Y.; Chiew, V. (). „On the cognitive process of human problem solving” (PDF). Cognitive Systems Research. Elsevier BV. 11 (1): 81–92. doi:10.1016/j.cogsys.2008.08.003. ISSN 1389-0417.
  36. ↑ Nickerson, Raymond S. (). „Confirmation bias: A ubiquitous phenomenon in many guises”. Review of General Psychology. 2 (2): 176. doi:10.1037/1089-2680.2.2.175.
  37. ↑ Hergovich, Andreas; Schott, Reinhard; Burger, Christoph (). „Biased Evaluation of Abstracts Depending on Topic and Conclusion: Further Evidence of a Confirmation Bias Within Scientific Psychology”. Current Psychology. Springer Science and Business Media LLC. 29 (3): 188–209. doi:10.1007/s12144-010-9087-5. ISSN 1046-1310.
  38. ↑ Nickerson, Raymond (). „Confirmation Bias: A Ubiquitous Phenomenon in Many Guises”. Review of General Psychology. American Psychological Association. 2 (2): 175–220. doi:10.1037/1089-2680.2.2.175.
  39. ↑ Allen, Michael (). „Theory-led confirmation bias and experimental persona”. Research in Science & Technological Education. Informa UK Limited. 29 (1): 107–127. Bibcode:2011RSTEd..29..107A. doi:10.1080/02635143.2010.539973. ISSN 0263-5143.
  40. ↑ Wason, P. C. (). „On the failure to eliminate hypotheses in a conceptual task”. Quarterly Journal of Experimental Psychology. 12 (3): 129–140. doi:10.1080/17470216008416717.
  41. ↑ Luchins, Abraham S. (). „Mechanization in problem solving: The effect of Einstellung”. Psychological Monographs. 54 (248): i–95. doi:10.1037/h0093502.
  42. ↑ Öllinger, Michael; Jones, Gary; Knoblich, Günther (). „Investigating the Effect of Mental Set on Insight Problem Solving” (PDF). Experimental Psychology. Hogrefe Publishing Group. 55 (4): 269–282. doi:10.1027/1618-3169.55.4.269. ISSN 1618-3169. PMID 18683624. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
  43. 1 2 Wiley, Jennifer (). „Expertise as mental set: The effects of domain knowledge in creative problem solving”. Memory & Cognition. 24 (4): 716–730. doi:10.3758/bf03211392 Accesibil gratuit. PMID 9701964.
  44. ↑ Cottam, Martha L.; Dietz-Uhler, Beth; Mastors, Elena; Preston, Thomas (). Introduction to Political Psychology (ed. 2nd). New York: Psychology Press.
  45. ↑ German, Tim P.; Barrett, H. Clark (). „Functional Fixedness in a Technologically Sparse Culture”. Psychological Science. SAGE Publications. 16 (1): 1–5. doi:10.1111/j.0956-7976.2005.00771.x. ISSN 0956-7976. PMID 15660843.
  46. ↑ German, Tim P.; Defeyter, Margaret A. (). „Immunity to functional fixedness in young children”. Psychonomic Bulletin and Review. 7 (4): 707–712. doi:10.3758/BF03213010 Accesibil gratuit. PMID 11206213.
  47. ↑ Furio, C.; Calatayud, M. L.; Baracenas, S.; Padilla, O. (). „Functional fixedness and functional reduction as common sense reasonings in chemical equilibrium and in geometry and polarity of molecules”. Science Education. 84 (5): 545–565. Bibcode:2000SciEd..84..545F. doi:10.1002/1098-237X(200009)84:5<545::AID-SCE1>3.0.CO;2-1.
  48. ↑ Adamson, Robert E (). „Functional fixedness as related to problem solving: A repetition of three experiments”. Journal of Experimental Psychology. 44 (4): 288–291. doi:10.1037/h0062487. PMID 13000071.
  49. 1 2 3 Kellogg, R. T. (). Cognitive psychology (ed. 2nd). California: Sage Publications, Inc.
  50. ↑ Meloy, J. R. (). The Psychology of Stalking, Clinical and Forensic Perspectives (ed. 2nd). London, England: Academic Press.
  51. ↑ MacGregor, J.N.; Ormerod, T.C.; Chronicle, E.P. (). „Information-processing and insight: A process model of performance on the nine-dot and related problems”. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition. 27 (1): 176–201. doi:10.1037/0278-7393.27.1.176. PMID 11204097.
  52. 1 2 3 Weiten, Wayne (). Psychology: themes and variations (ed. 8th). California: Wadsworth.
  53. ↑ Novick, L. R.; Bassok, M. (). „Problem solving”. În Holyoak, K. J.; Morrison, R. G. Cambridge handbook of thinking and reasoning. New York, N.Y.: Cambridge University Press. pp. 321–349.
  54. ↑ Walinga, Jennifer (). „From walls to windows: Using barriers as pathways to insightful solutions”. The Journal of Creative Behavior. 44 (3): 143–167. doi:10.1002/j.2162-6057.2010.tb01331.x.
  55. 1 2 Walinga, Jennifer; Cunningham, J. Barton; MacGregor, James N. (). „Training insight problem solving through focus on barriers and assumptions”. The Journal of Creative Behavior. 45: 47–58. doi:10.1002/j.2162-6057.2011.tb01084.x.
  56. ↑ Vlamings, Petra H. J. M.; Hare, Brian; Call, Joseph (). „Reaching around barriers: The performance of great apes and 3–5-year-old children”. Animal Cognition. 13 (2): 273–285. doi:10.1007/s10071-009-0265-5. PMC 2822225 Accesibil gratuit. PMID 19653018.
  57. ↑
  58. ↑ Kaempffert, Waldemar B. (). A Popular History of American Invention. 2. New York: Charles Scribner's Sons. p. 385.
  59. ↑
    • Kekulé, August (). „Benzolfest-Rede”. Berichte der Deutschen Chemischen Gesellschaft. 23: 1302–1311.
    • Benfey, O. (). „Kekulé and the birth of the structural theory of organic chemistry in 1858”. Journal of Chemical Education. 35 (1): 21–23. Bibcode:1958JChEd..35...21B. doi:10.1021/ed035p21.
  60. 1 2 Dement, W.C. (). Some Must Watch While Some Just Sleep. New York: Freeman.
  61. ↑ Fromm, Erika O. (). „Lost and found half a century later: Letters by Freud and Einstein”. American Psychologist. 53 (11): 1195–1198. doi:10.1037/0003-066x.53.11.1195.
  62. ↑ Einstein, Albert (). „A Mathematician's Mind”. Ideas and Opinions. New York: Bonanza Books. p. 25.
  63. ↑ Sternberg, R. J. (). „Conceptions of expertise in complex problem solving: A comparison of alternative conceptions”. În Frensch, P. A.; Funke, J. Complex problem solving: The European Perspective. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates. pp. 295–321.
  64. ↑ Funke, J. (). „Solving complex problems: Human identification and control of complex systems”. În Sternberg, R. J.; Frensch, P. A. Complex problem solving: Principles and mechanisms. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates. pp. 185–222. ISBN 0-8058-0650-4. OCLC 23254443.
  65. ↑
  66. ↑
    • Dörner, Dietrich (). „Wie Menschen eine Welt verbessern wollten” [How people wanted to improve the world]. Bild der Wissenschaft. 12: 48–53.
    • Dörner, Dietrich (). „Verhalten, Denken und Emotionen” [Behavior, thinking, and emotions]. În Eckensberger, L. H.; Lantermann, E. D. Emotion und Reflexivität. München, Germany: Urban & Schwarzenberg. pp. 157–181.
    • Dörner, Dietrich; Wearing, Alex J. (). „Complex problem solving: Toward a (computer-simulated) theory”. În Frensch, P.A.; Funke, J. Complex problem solving: The European Perspective. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates. pp. 65–99.
  67. ↑
    • Buchner, A. (). „Theories of complex problem solving”. În Frensch, P.A.; Funke, J. Complex problem solving: The European Perspective. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates. pp. 27–63.
    • Dörner, D.; Kreuzig, H. W.; Reither, F.; Stäudel, T., ed. (). Lohhausen. Vom Umgang mit Unbestimmtheit und Komplexität [Lohhausen. On dealing with uncertainty and complexity]. Bern, Switzerland: Hans Huber.
    • Ringelband, O. J.; Misiak, C.; Kluwe, R. H. (). „Mental models and strategies in the control of a complex system”. În Ackermann, D.; Tauber, M. J. Mental models and human-computer interaction. 1. Amsterdam: Elsevier Science Publishers. pp. 151–164.
  68. ↑
  69. ↑ de exemplu, Sternberg, R. J.; Frensch, P. A., ed. (). Complex problem solving: Principles and mechanisms. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates. ISBN 0-8058-0650-4. OCLC 23254443.
  70. ↑
  71. ↑ Sokol, S. M.; McCloskey, M. (). „Cognitive mechanisms in calculation”. În Sternberg, R. J.; Frensch, P. A. Complex problem solving: Principles and mechanisms. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates. pp. 85–116. ISBN 0-8058-0650-4. OCLC 23254443. Parametru necunoscut |chapter-url-access= ignorat (ajutor)
  72. ↑ Kay, D. S. (). „Computer interaction: Debugging the problems”. În Sternberg, R. J.; Frensch, P. A. Complex problem solving: Principles and mechanisms. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates. pp. 317–340. ISBN 0-8058-0650-4. OCLC 23254443. Arhivat din original la . Accesat în . Parametru necunoscut |chapter-url-access= ignorat (ajutor)
  73. ↑ Frensch, P. A.; Sternberg, R. J. (). „Skill-related differences in game playing”. În Sternberg, R. J.; Frensch, P. A. Complex problem solving: Principles and mechanisms. Hillsdale, N.J .: Lawrence Erlbaum Associates. pp. 343–381. ISBN 0-8058-0650-4. OCLC 23254443. Parametru necunoscut |chapter-url-access= ignorat (ajutor)
  74. ↑ Amsel, E.; Langer, R.; Loutzenhiser, L. (). „Do lawyers reason differently from psychologists? A comparative design for studying expertise”. În Sternberg, R. J.; Frensch, P. A. Complex problem solving: Principles and mechanisms. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates. pp. 223–250. ISBN 0-8058-0650-4. OCLC 23254443.
  75. ↑ Wagner, R. K. (). „Managerial problem solving”. În Sternberg, R. J.; Frensch, P. A. Complex problem solving: Principles and mechanisms. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates. pp. 159–183. PsycNET: 1991-98396-005.
  76. ↑
  77. ↑ Hegarty, M. (). „Knowledge and processes in mechanical problem solving”. În Sternberg, R. J.; Frensch, P. A. Complex problem solving: Principles and mechanisms. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates. pp. 253–285. ISBN 0-8058-0650-4. OCLC 23254443. Arhivat din original la . Accesat în . Parametru necunoscut |chapter-url-access= ignorat (ajutor)
  78. ↑ Heppner, P. P.; Krauskopf, C. J. (). „An information-processing approach to personal problem solving”. The Counseling Psychologist. 15 (3): 371–447. doi:10.1177/0011000087153001.
  79. ↑ Voss, J. F.; Wolfe, C. R.; Lawrence, J. A.; Engle, R. A. (). „From representation to decision: An analysis of problem solving in international relations”. În Sternberg, R. J.; Frensch, P. A. Complex problem solving: Principles and mechanisms. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates. pp. 119–158. ISBN 0-8058-0650-4. OCLC 23254443. PsycNET: 1991-98396-004.
  80. ↑ Lesgold, A.; Lajoie, S. (). „Complex problem solving in electronics”. În Sternberg, R. J.; Frensch, P. A. Complex problem solving: Principles and mechanisms. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates. pp. 287–316. ISBN 0-8058-0650-4. OCLC 23254443. Arhivat din original la . Accesat în . Parametru necunoscut |chapter-url-access= ignorat (ajutor)
  81. ↑ Altshuller, Genrich (). And Suddenly the Inventor Appeared. Tradus de Lev Shulyak. Worcester, Mass.: Technical Innovation Center. ISBN 978-0-9640740-1-9.
  82. ↑ Stanovich, K. E.; Cunningham, A. E. (). „Reading as constrained reasoning”. În Sternberg, R. J.; Frensch, P. A. Complex problem solving: Principles and mechanisms. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates. pp. 3–60. ISBN 0-8058-0650-4. OCLC 23254443. Arhivat din original la . Accesat în . Parametru necunoscut |chapter-url-access= ignorat (ajutor)
  83. ↑ Bryson, M.; Bereiter, C.; Scardamalia, M.; Joram, E. (). „Going beyond the problem as given: Problem solving in expert and novice writers”. În Sternberg, R. J.; Frensch, P. A. Complex problem solving: Principles and mechanisms. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates. pp. 61–84. ISBN 0-8058-0650-4. OCLC 23254443.
  84. ↑ Sternberg, R. J.; Frensch, P. A., ed. (). Complex problem solving: Principles and mechanisms. Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum Associates. ISBN 0-8058-0650-4. OCLC 23254443.
  85. ↑ Hung, Woei (). „Team-based complex problem solving: a collective cognition perspective”. Educational Technology Research and Development. 61 (3): 365–384. doi:10.1007/s11423-013-9296-3.
  86. ↑ Jewett, Pamela; MacPhee, Deborah (). „Adding Collaborative Peer Coaching to Our Teaching Identities”. The Reading Teacher. 66 (2): 105–110. doi:10.1002/TRTR.01089.
  87. ↑ Wang, Qiyun (). „Design and Evaluation of a Collaborative Learning Environment”. Computers and Education. 53 (4): 1138–1146. doi:10.1016/j.compedu.2009.05.023.
  88. ↑ Wang, Qiyan (). „Using online shared workspaces to support group collaborative learning”. Computers and Education. 55 (3): 1270–1276. doi:10.1016/j.compedu.2010.05.023.
  89. ↑ Kai-Wai Chu, Samuel; Kennedy, David M. (). „Using Online Collaborative tools for groups to Co-Construct Knowledge”. Online Information Review. 35 (4): 581–597. doi:10.1108/14684521111161945. ISSN 1468-4527.
  90. ↑ Legare, Cristine; Mills, Candice; Souza, Andre; Plummer, Leigh; Yasskin, Rebecca (). „The use of questions as problem-solving strategies during early childhood”. Journal of Experimental Child Psychology. 114 (1): 63–7. doi:10.1016/j.jecp.2012.07.002. PMID 23044374.
  91. ↑ Engelbart, Douglas (). „Team Cooperation”. Augmenting Human Intellect: A Conceptual Framework. AFOSR-3223. Stanford Research Institute.
  92. ↑ Flew, Terry (). New Media: an introduction. Melbourne: Oxford University Press.
  93. ↑ Henry, Jenkins. „Interactive audiences? The 'collective intelligence' of media fans” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
  94. ↑ Finger, Matthias (). „Which governance for sustainable development? An organizational and institutional perspective”. În Park, Jacob; Conca, Ken; Finger, Matthias. The Crisis of Global Environmental Governance: Towards a New Political Economy of Sustainability (în engleză). Routledge. p. 48. ISBN 978-1-134-05982-9.
  95. ↑
  96. ↑ Stefanovitch, Nicolas; Alshamsi, Aamena; Cebrian, Manuel; Rahwan, Iyad (). „Error and attack tolerance of collective problem solving: The DARPA Shredder Challenge”. EPJ Data Science. 3 (1). doi:10.1140/epjds/s13688-014-0013-1 Accesibil gratuit. hdl:21.11116/0000-0002-D39F-D Accesibil gratuit. Parametru necunoscut |article-number= ignorat (ajutor)

Lectură suplimentară

[modificare | modificare sursă]
  • Beckmann, Jens F.; Guthke, Jürgen (). „Complex problem solving, intelligence, and learning ability”. În Frensch, P. A.; Funke, J. Complex problem solving: The European Perspective. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates. pp. 177–200. 
  • Brehmer, Berndt (). „Feedback delays in dynamic decision making”. În Frensch, P. A.; Funke, J. Complex problem solving: The European Perspective. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates. pp. 103–130. 
  • Brehmer, Berndt; Dörner, D. (). „Experiments with computer-simulated microworlds: Escaping both the narrow straits of the laboratory and the deep blue sea of the field study”. Computers in Human Behavior. 9 (2–3): 171–184. doi:10.1016/0747-5632(93)90005-D. 
  • Dörner, D. (). „Über die Philosophie der Verwendung von Mikrowelten oder 'Computerszenarios' in der psychologischen Forschung” [Despre utilizarea adecvată a microlumilor sau a „scenariilor computerizate” în cercetarea psihologică]. În Gundlach, H. Psychologische Forschung und Methode: Das Versprechen des Experiments. Festschrift für Werner Traxel. Passau, Germany: Passavia-Universitäts-Verlag. pp. 53–87. 
  • Eyferth, K.; Schömann, M.; Widowski, D. (). „Der Umgang von Psychologen mit Komplexität” [Modul în care psihologii abordează complexitatea]. Sprache & Kognition (în germană). 5: 11–26. 
  • Funke, Joachim (). „Microworlds based on linear equation systems: A new approach to complex problem solving and experimental results” (PDF). În Strube, G.; Wender, K.-F. The cognitive psychology of knowledge. Amsterdam: Elsevier Science Publishers. pp. 313–330. 
  • Funke, Joachim (). „Experimental research on complex problem solving” (PDF). În Frensch, P. A.; Funke, J. Complex problem solving: The European Perspective. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates. pp. 243–268. 
  • Funke, U. (). „Complex problem solving in personnel selection and training”. În Frensch, P. A.; Funke, J. Complex problem solving: The European Perspective. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates. pp. 219–240. 
  • Groner, M.; Groner, R.; Bischof, W. F. (). „Approaches to heuristics: A historical review”. În Groner, R.; Groner, M.; Bischof, W. F. Methods of heuristics. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates. pp. 1–18. 
  • Hayes, J. (). The complete problem solver. Philadelphia: The Franklin Institute Press. 
  • Huber, O. (). „Complex problem solving as multistage decision making”. În Frensch, P. A.; Funke, J. Complex problem solving: The European Perspective. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates. pp. 151–173. 
  • Hübner, Ronald (). „Methoden zur Analyse und Konstruktion von Aufgaben zur kognitiven Steuerung dynamischer Systeme” [Metode de analiză și construire a sarcinilor de control cognitiv al sistemelor dinamice] (PDF). Zeitschrift für Experimentelle und Angewandte Psychologie. 36: 221–238. 
  • Hunt, Earl (). „Some comments on the study of complexity”. În Sternberg, R. J.; Frensch, P. A. Complex problem solving: Principles and mechanisms. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates. pp. 383–395. ISBN 978-1-317-78386-2.  Parametru necunoscut |chapter-url-access= ignorat (ajutor)
  • Hussy, W. (). „Komplexes Problemlösen—Eine Sackgasse?” [Rezolvarea complexă de probleme — o fundătură?]. Zeitschrift für Experimentelle und Angewandte Psychologie. 32: 55–77. 
  • Kluwe, R. H. (). „Chapter 19 Knowledge and Performance in Complex Problem Solving”. The Cognitive Psychology of Knowledge. Advances in Psychology. 101. pp. 401–423. doi:10.1016/S0166-4115(08)62668-0. ISBN 978-0-444-89942-2. 
  • Kluwe, R. H. (). „Single case studies and models of complex problem solving”. În Frensch, P. A.; Funke, J. Complex problem solving: The European Perspective. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates. pp. 269–291. 
  • Kolb, S.; Petzing, F.; Stumpf, S. (). „Komplexes Problemlösen: Bestimmung der Problemlösegüte von Probanden mittels Verfahren des Operations Research—ein interdisziplinärer Ansatz” [Rezolvarea complexă de probleme: determinarea calității rezolvării problemelor de către participanți cu ajutorul metodelor cercetării operaționale — o abordare interdisciplinară]. Sprache & Kognition. 11: 115–128. 
  • Krems, Josef F. (). „Cognitive flexibility and complex problem solving”. În Frensch, P. A.; Funke, J. Complex problem solving: The European Perspective. Hillsdale, N.J.: Lawrence Erlbaum Associates. pp. 201–218. 
  • Melzak, Z. (). Bypasses: A Simple Approach to Complexity. London, UK: Wiley. 
  • Müller, H. (). Komplexes Problemlösen: Reliabilität und Wissen [Rezolvarea complexă de probleme: fidelitate și cunoaștere]. Bonn, Germany: Holos. 
  • Paradies, M.W.; Unger, L. W. (). TapRooT—The System for Root Cause Analysis, Problem Investigation, and Proactive Improvement. Knoxville, Tenn.: System Improvements. 
  • Putz-Osterloh, Wiebke (). „Chapter 15 Strategies for Knowledge Acquisition and Transfer of Knowledge in Dynamic Tasks”. The Cognitive Psychology of Knowledge. Advances in Psychology. 101. pp. 331–350. doi:10.1016/S0166-4115(08)62664-3. ISBN 978-0-444-89942-2. 
  • Riefer, David M.; Batchelder, William H. (). „Multinomial modeling and the measurement of cognitive processes” (PDF). Psychological Review. 95 (3): 318–339. doi:10.1037/0033-295x.95.3.318. Arhivat din original (PDF) la . 
  • Schaub, H. (). Modellierung der Handlungsorganisation. Bern, Switzerland: Hans Huber. 
  • Strauß, B. (). Konfundierungen beim Komplexen Problemlösen. Zum Einfluß des Anteils der richtigen Lösungen (ArL) auf das Problemlöseverhalten in komplexen Situationen [Factori de confuzie în rezolvarea complexă de probleme. Despre influența proporției soluțiilor corecte (ArL) asupra comportamentului de rezolvare a problemelor în situații complexe]. Bonn, Germany: Holos. 
  • Strohschneider, S. (). „Kein System von Systemen! Kommentar zu dem Aufsatz 'Systemmerkmale als Determinanten des Umgangs mit dynamischen Systemen' von Joachim Funke” [Niciun sistem de sisteme! Comentariu la articolul „Caracteristicile sistemelor ca factori determinanți ai interacțiunii cu sistemele dinamice” de Joachim Funke]. Sprache & Kognition. 10: 109–113. 
  • Tonelli, Marcello (). Unstructured Processes of Strategic Decision-Making. Saarbrücken, Germany: Lambert Academic Publishing. ISBN 978-3-8465-5598-9. 
  • Van Lehn, Kurt (). „Problem solving and cognitive skill acquisition”. În Posner, M. I. Foundations of cognitive science (PDF). Cambridge, Mass.: MIT Press. pp. 527–579. 
  • Wisconsin Educational Media Association (), Information literacy: A position paper on information problem-solving, WEMA Publications, ED 376 817, Madison, Wis.  (Unele părți au fost adaptate din documentul Position Paper on Information Processing Skills al Consiliul pentru Educație al statului Michigan, 1992.)

Vezi și

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Rezolvare_de_probleme&oldid=17975795