Sari la conținut

Chellah

34°00′24″N 6°49′13″W / 34.0067°N 6.8203°V
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Chellah
Generalități
Coordonate34°00′24″N 6°49′13″W ({{PAGENAME}}) / 34.0067°N 6.8203°V34.0067; -6.8203
Istoric
Note sit
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Chellah sau Shalla (în berberă Sla sau Calla; în arabă شالة)[1] este o necropolă medievală fortificată și un sit arheologic antic din Rabat, Maroc, situat pe malul sudic (stâng) al estuarului Bou Regreg⁠(d). Cele mai vechi dovezi ale locuirii sitului sugerează că fenicienii au înființat aici un punct comercial în primul mileniu î.Hr.[2][3]. Mai târziu, acesta a fost locul unde s-a dezvoltat Sala Colonia, o veche colonie romană din provincia Mauretania Tingitana[4], înainte de a fi abandonată în Antichitatea târzie[5].

La sfârșitul secolului al XIII-lea, situl a început să fie folosit ca necropolă dinastică pentru dinastia marinidă. Până la mijlocul secolului al XIV-lea, sultanii marinizi au înconjurat o parte a sitului cu un nou rând de ziduri și au construit în interior un complex religios care să însoțească mausoleele lor[6]. În secolului al XV-lea, necropola a început să decadă și a suferit distrugeri de-a lungul secolelor din cauza cutremurelor și a jafurilor. Săpăturile arheologice din secolul al XX-lea au scos la iveală vestigiile vechiului oraș roman. Astăzi, situl este o atracție turistică, iar din anul 2012 face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO[7].

Istoric

[modificare | modificare sursă]
O monedă din Sala cu numele orașului în limba punică

Sala feniciană

[modificare | modificare sursă]

Fenicienii au fondat mai multe colonii comerciale de-a lungul coastei atlantice a ceea ce este astăzi Marocul, însă existența unei așezări feniciene pe actualul sit Chellah a fost un subiect de dezbatere printre arheologi[2]. Jean Boube, care a condus o parte din săpăturile moderne de aici, a descoperit artefacte neo-punice care datează încă din secolul al III-lea î.Hr., ceea ce sugerează că în acea perioadă trebuia să fi existat un mic punct comercial în acest loc[2]. Săpăturile ulterioare realizate tot de Boube au scos la iveală și fragmente de boluri feniciene sau punice din secolul al VII-lea și de la începutul secolului al VI-lea î.Hr.[3][8], însă este posibil ca aceste obiecte timpurii să fi fost importate prin comerț, nefiind neapărat o dovadă a locuirii permanente[2]. Așezarea de pe malurile râului Bou Regreg⁠(d) era cunoscută sub numele de Shalat (în punică 𐤔𐤏‬𐤋𐤕, šʿlt; în ebraică סלע, stâncă), denumire care pare să provină din cuvântul punic pentru „stâncă”[9][10][3][2].

Sala Colonia în epoca romană

[modificare | modificare sursă]
Stelă funerară romană cu inscripție în limba latină, Sala Colonia
Mozaic roman în Sala Colonia

Până în secolul I î.Hr., locuitorii zonei încă scriau în limba neo-punică, însă regiunea a intrat sub influența Romei[11]. În acea perioadă, teritoriul era stăpânit de anticul regat berber al Mauretaniei. Sub conducerea ultimilor săi doi suverani, Juba al II-lea⁠(d) și Ptolemeu⁠(d), regatul mauretanian a devenit un stat clientar al Romei. Câteva relicve din timpul acestor doi regi au fost descoperite la Chellah. După moartea lui Ptolemeu, în anul 40 d.Hr., regiunea a fost anexată de Roma și a devenit provincia Mauretania Tingitana[12].

Pe acest sit, romanii și-au construit propriul oraș, Sala Colonia. Orașul roman a fost menționat cu numele „Sala” de Ptolemeu, un scriitor din secolul al II-lea[13]. Săpăturile au scos la iveală faptul că pe acest loc existau structuri mauretaniene mai vechi, peste care au fost ridicate ulterior clădirile romane[12]. Pentru perioada romană, vestigiile indică un oraș portuar important, cu elemente arhitecturale romane în ruină, printre care un decumanus maximus (drumul principal), un forum și un arc de triumf[14]. Zona din jurul forumului, excavată și vizibilă astăzi, a suferit numeroase transformări de-a lungul timpului, iar cronologia exactă a acestora este încă un subiect de dezbatere[2]. Inscripțiile găsite în sit demonstrează că orașul avea statutul de municipium în jurul mijlocului secolului al II-lea d.Hr.[15].

Unul dintre cele două drumuri romane principale din Mauretania Tingitana ajungea la Atlantic trecând prin Iulia Constantia Zilil (Asilah), Lixus⁠(d) (Larache) și Sala Colonia. Un altul ar fi putut fi construit spre sud, de la Sala până la Casablanca de astăzi, numită pe atunci Anfa. Romanii aveau două avanposturi navale principale pe coasta atlantică a provinciei: Sala Colonia și Lixus. Portul din Sala (dispărut în prezent) era folosit de navele comerciale romane ca punct de escală în rutele lor spre sud-vest, către Anfa și Insula Purpuraria (insula Mogador)[16].

Sala a rămas legată de Imperiul Roman chiar și după retragerea din secolul al IV-lea a legiunilor romane de ocupație către Tingis (Tanger) și Septem (Ceuta), în nordul Mauretaniei Tingitana. O unitate militară romană a rămas acolo până la sfârșitul secolului al V-lea[17]. Unele dintre monumentele majore al orașului au fost abandonate în această perioadă. De exemplu, situl marelui templu capitolium a fost transformat în cimitir și groapă de gunoi în timpul secolului al IV-lea[18]. Obiectele arheologice de origine vizigotă și bizantină găsite în zonă atestă persistența contactelor comerciale sau politice între Sala și Europa romană, până la stabilirea unei prezențe bizantine în Africa de Nord în timpul secolului al VII-lea[17]. Fragmente de ceramică cu motive și graffiti creștine au fost, de asemenea, găsite printre obiectele care datează din secolele al IV-lea până la al VI-lea[18].

Perioada musulmană timpurie

[modificare | modificare sursă]

Sala a început să fie abandonată în secolul al V-lea și era în mare parte în ruine în momentul în care arabii musulmani au sosit în secolul al VII-lea[5]. Guvernatorul bizantin al regiunii, contele Iulian de Ceuta, s-a predat lui Uqba ibn Nafi⁠(d) în anul 683[19].

Zona a fost reocupată abia în secolul al X-lea, când sursele istorice menționează existența unui ribat⁠(d) în regiune[20][5]. În jurul anului 1030, un nou oraș numit Salā (actualul Salé) a fost fondat pe malul opus al râului (malul nordic) de către familia Banu 'Ashara[21][22]. După sfârșitul Califatului de Cordoba în Al-Andalus, la începutul secolului al XI-lea, almoravizii au preluat controlul asupra regiunii și au construit un nou ribat la gura de vărsare a râului[23][24]. La rândul său, acest ribat a fost distrus și apoi reconstruit de succesorii lor, almohazii, la mijlocul secolului al XII-lea, devenind ceea ce este cunoscut astăzi sub numele de Kasbah a Udayasilor[25][23]. Califatul almohad Abu Yusuf Yaqub al-Mansur⁠(d) (care a domnit între 1184 și 1199) a început, de asemenea, construcția unui nou și vast oraș regal, cu noi rânduri de ziduri, pe situl de lângă vechea Sala — corespunzător actualului centru istoric al Rabatului —, însă acesta nu a fost niciodată finalizat[23]. Orașul Salā de pe malul drept (nordic) al râului a continuat să se dezvolte, iar în timpul următoarei dinastii, cea marinidă (secolele XIII-XV), a devenit mai important decât așezările de pe malul stâng[20].

Perioada marinidă

[modificare | modificare sursă]
Complexul religios marinid de la Chellah (secolele XIII–XIV)
Vestigiile Mausoleului lui Abu al-Hassan⁠(d) (circa 1351)

În timpul perioadei marinide, situl vechiului oraș Sala a fost reamenajat și transformat într-o necropolă regală pentru dinastia domnitoare, fiind cunoscut astăzi sub numele de Chellah (în arabă: شالة, transliterat: Shāllah). Din cauza stării sale actuale de ruină, cronologia exactă a dezvoltării sale nu este bine cunoscută[6].

Primele construcții marinide și prima înmormântare regală au avut loc în anii 1284–1285, când sultanul Abu Yusuf Yaqub⁠(d) a ales acest loc pentru a-și îngropa soția, pe Umm al-Izz. El a construit o mică moschee (care încă există) lângă mormântul ei. Mormântul în sine era o qubba, o mică cameră de mausoleu acoperită de o cupolă sau de un acoperiș piramidal. Sultanul însuși a fost înmormântat alături de ea după moartea sa în Algeciras, în anul 1286[6][5][26]. Fiul și succesorul său, Abu Yaqub Yusuf⁠(d), a fost înmormântat în acest sit după moartea sa din 1307, iar succesorul acestuia, Abu Thabit Amir⁠(d), a fost îngropat lângă Abu Yaqub Yusuf în 1308[5].

Cele mai importante construcții marinide par să fi avut loc în timpul domniilor lui Abu Said Otman al II-lea⁠(d) (care a domnit între 1310 și 1331) și a fiului său, Abu al-Hassan⁠(d) (care a domnit între 1331 și 1348; cunoscut și ca Sultanul Negru). Abu Said a înconjurat zona cu un rând de ziduri și a început construcția porții principale[6]. Conform unor surse, el ar fi fost înmormântat tot în această necropolă după moartea sa din 1331, deși Ibn Khaldun a scris că a fost îngropat în Fes[5].

Construcția porții principale a fost finalizată de Abu al-Hassan, după cum o demonstrează o inscripție de pe aceasta care datează finalizarea în iulie 1339 (Dhu al-Qadah 739 AH) și se referă la complex ca fiind un ribat[5][6]. În timpul vieții lui Abu al-Hassan, una dintre soțiile sale, Shams al-Duha (mama lui Abu Inan), a fost înmormântată aici în 1349. Unul dintre fiii săi, Abu Malik, ar fi fost, de asemenea, îngropat în necropolă în 1339[5]. După moartea sa în exil în 1351, trupul lui Abu al-Hassan a fost depus tot într-un mausoleu de aici, lângă soția sa[5][27]. Acest mausoleu ar fi putut fi finalizat de fiul și succesorul său, Abu Inan⁠(d) (care a domnit între 1348 și 1358).

Abu Inan ar fi putut fi, de asemenea, responsabil pentru construirea sau finalizarea medresei (școală islamică) și a minaretului proeminent care se învecinează cu moscheea și mausoleele. El a înființat o fundație caritabilă (waqf⁠(d)) pentru a finanța funcționarea complexului religios[6][26]. Vestigiile aflate astăzi în sit arată, de asemenea, că necropola era însoțită la nord de un cartier rezidențial, dotat cu un sistem de alimentare cu apă[6]. Un hamam⁠(d) (baie publică) conservat din această perioadă se află, de asemenea, în apropierea colțului estic îndepărtat al incintei împrejmuite cu ziduri[6][28].

Abu al-Hassan a fost ultimul sultan înmormântat aici. Se crede că Abu Inan a fost îngropat la Marea Moschee din Fes el-Jdid, iar ceilalți sultani marinizi de după el au fost înmormântați, în mare parte, la Mormintele Marinide din Fez sau în alte siturii[6][29].

Alți membri ai familiei marinide, cum ar fi sora lui Abu Inan și alți prinți, au mai fost totuși înmormântați ocazional la Chellah. Între anii 1360 și 1363, Ibn al-Khatib, vizirul sultanului nasrid Muhammad al V-lea, a vizitat situl în timpul exilului stăpânului său din Granada și l-a menționat în scrierile sale. El a descris decorațiunile luxoase ale mormintelor și a remarcat că un fragment mare de kiswah (pânza care acoperă Kaaba la Mecca) era așezat peste mormântul lui Abu al-Hassani[5].

Perioada post-marinidă și epoca modernă

[modificare | modificare sursă]

După perioada marinidă, necropola a intrat în declin. A fost jefuită pentru prima dată de Ahmad al-Lihyani, un pretendent la tronul marinid stabilit la Meknes între anii 1417 și 1437. Deși el și ceilalți pretendenți au fost în cele din urmă înfrânți de Abu Zakariya Yahya — regentul și conducătorul de facto wattasid între 1420 și 1448 —, wattasizii au ales să nu încerce restaurarea necropolei[26][5].

Multe dintre structurile rămase în picioare la Chellah au fost afectate de cutremurul din Lisabona din 1755 și s-au prăbușit în ruine[6]. Sultanii din dinastia Alauită au staționat soldați aici ulterior pentru a preveni alte jafuri, însă, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, un trib arab, Sabbaḥ, a pus stăpânire pe incintă până când, în anul 1790, sultanul Moulai Yazid⁠(d) l-a însărcinat pe guvernatorul din Salé, Abu Yaza al-Qastali, să îi alunge. În timpul acestui episod, necropola a fost din nou jefuită[5].

Mausolee de tip qubba ale unor sfinți locali, datând din perioade ulterioare, în apropierea complexului marinid
O perspectivă asupra sitului în anul 1916

În ciuda acestui declin, situl a dobândit în timp o importanță religioasă locală. La un moment dat, sufiții au început să locuiască în acest loc, iar medresa a fost reutilizată ca zawiya (centru religios și educațional sufit)[6][26].

Zawiya a devenit, de asemenea, obiectul unui pelerinaj local, localnicii crezând că o vizită aici ar putea înlocui pelerinajul Hajj la Mecca pentru cei care nu își permiteau acea călătorie lungă. Ca parte a vizitei lor, pelerinii efectuau o înconjurare ritualică (tawaf) a mihrabului medresei[26][6].

De asemenea, în jurul mormintelor au apărut legende populare:

  • Mormântul lui Shams al-Duha a început să fie cunoscut în popor drept mormântul unei fete pe nume Lalla Chella, căreia îi era atribuită, în tradiția locală, denumirea sitului[26].
  • Credințele locale, în special în rândul femeilor, asociau puteri binefăcătoare de tip maraboutic anumitor animale care trăiau în bazinele de aici, cum ar fi țiparii și țestoasele[26]. De exemplu, se credea că hrănirea țiparilor putea ajuta fertilitatea și nașterea[30].

Legendele despre comori îngropate au dus, de asemenea, la săpături ilegale în anumite perioade, ceea ce a determinat autoritățile din secolul al XX-lea să mute unele dintre cele mai importante obiecte din necropolă în muzeele din Rabat[26].

Rămășițele vechiului oraș roman au fost identificate pentru prima dată la sfârșitul secolului al XIX-lea de către geograful francez Charles Tissot[31]. Prima investigare și cercetare a vestigiilor din epoca islamică au fost realizate de Henri Basset și Évariste Lévi-Provençal în anul 1922[26]. Primele săpături arheologice în orașul roman au fost efectuate în perioada 1929–1930 sub supravegherea lui Jules Borély, șeful Service des Beaux-Arts, o agenție a Protectoratului Francez în Maroc din acea vreme. Această lucrare inițială a îndepărtat vegetația de pe moscheea ruinată și a scos la iveală o mare parte din cartierul roman „monumental” vizibil astăzi[31]. Săpăturile au fost reluate abia în 1958, după independența Marocului, când șeful Service des Antiquités du Maroc, Maurice Euzennat, l-a numit pe Jean Boube pentru a începe o nouă campanie de excavări. Săpăturile au continuat cu intermitențe până în 1996, scoțând la lumină restul structurilor care pot fi văzute în prezent[31].

Astăzi, situl Chellah a fost transformat în grădină și atracție turistică, făcând parte din zona metropolitană a Rabatului. Ca parte a Rabatului istoric, situl a fost inclus de UNESCO pe lista Patrimoniului Mondial în anul 2012[7]. De asemenea, acesta este remarcabil pentru faptul că găzduiește o mare colonie de berze, care își fac cuiburi atât în copaci, cât și pe minaretul fostei zawiya aflate în ruină[32][33][30].

La 3 noiembrie 2023, o echipă de arheologi și cercetători marocani a descoperit primul cartier portuar din epoca romană din Maroc, datând din secolele I-II d.Hr., alături de prima statuie de zeiță fără cap, în mărime naturală, găsită în Maroc din 1960 încoace[34][35][36].

Vestigiile romane

[modificare | modificare sursă]
Planul sitului roman: 1) Forumul, 2) Templul Capitolium, 3) Arcul de triumf, 4) Curia sau bazilica cu nymphaeum, 5) Templul cu cinci cellae, 6) Băile

Partea excavată a orașului roman acoperă aproximativ 1,2 hectare și corespunde cartierului „monumental” din jurul forumului, unde se aflau cele mai importante clădiri publice[12]. Orașul a fost ridicat pe un teren în pantă și, prin urmare, clădirile sale au fost construite pe o serie de terase artificiale, dintre care cel puțin trei sunt vizibile astăzi[12][5]. Străzile au fost trasate într-o rețea regulată, cele mai importante două artere fiind decumanus maximus și cardo maximus[5].

La capătul estic al zonei excavate se află forumul. Acesta este mărginit pe latura de nord de o structură situată pe un teren mai înalt, care a fost identificată drept un „templu” cu cinci cellae (camere sacre). Pe latura de sud a pieței, la un nivel inferior, se găsește o clădire lungă cu nouă încăperi, probabil tabernae (magazine), care se deschid spre o altă stradă[12]. Datarea templului și a forumului învecinat a fost subiect de dezbatere. Jean Boube a datat templul la mijlocul secolului I î.Hr., ceea ce l-ar face o structură mauretaneană (dinainte ca regiunea să fie anexată ca provincie romană). În acest loc au fost găsite statui ale regilor clienți mauretanei Juba al II-lea și Ptolemeu, ceea ce l-a determinat pe Boube să sugereze că templul a fost dedicat inițial acestora. Alți arheologi au susținut însă că edificiul aparține perioadei romane (de după anexare). Studii mai recente au sugerat din nou o datare pre-romană, pe baza tehnicilor de construcție folosite[37].

Pe latura de vest a forumului se află un alt spațiu pavat larg, care ar fi putut fi un forum suplimentar (forum adiectum) sau o parte din decumanus maximus[12]. Boube a datat acest spațiu în perioadele domniilor lui Traian (98–117 d.Hr.) și Hadrian (117–138 d.Hr.). Cea mai mare structură de aici, situată pe latura de nord-vest, este capitoliumul sau templul capitolin[12]. Templul este construit pe două niveluri și are un plan dreptunghiular, măsurând aproximativ 48 de metri pe 26 de metri, cu colțuri rotunjite pe latura de vest[38]. La nivelul inferior se aflau nouă camere boltite de tip tabernae, care se deschideau spre zona pavată de lângă templu și formau o parte din substructura acestuia. Nivelul superior reprezenta templul propriu-zis, compus dintr-o singură cella și un pronaos (vestibul), ridicat pe un podium și înconjurat pe trei laturi de un portic cu 32 de coloane. Părțile templului care fuseseră construite deasupra acestor tabernae s-au prăbușit. Inscripțiile romane găsite în sit confirmă că templul a fost ridicat în timpul lui Hadrian și probabil inaugurat în jurul anului 120 d.Hr. Construcția sa a fost finanțată de un cetățean privat, un oficial militar pe nume C. Hosidius Severus, care l-a oferit cadou locuitorilor orașului[39].

Cealaltă clădire majoră din această zonă vestică este situată direct vizavi de capitolium, la sud și în apropierea zidului perimetral al complexului religios marinid. Această construcție este slab conservată și a fost identificată provizoriu fie ca o curia (Curia Ulpia), fie ca o bazilică. Construcția sa este, cel mai probabil, contemporană cu cea a capitolium-ului din apropiere. Clădirea are un plan dreptunghiular, măsurând aproximativ 32 pe 19 metri. În centrul său se află o deschidere octogonală mare, cu nișe amenajate de-a lungul pereților interiori, care corespunde unui nymphaeum⁠(d) subteran ce se întindea cândva până la nivelul solului al clădirii[40].

Între capitolium și curie/bazilică se află vestigiile unui arc de triumf. Întrucât s-a păstrat doar baza acestuia, nu se cunosc foarte multe detalii certe. Ar putea data din timpul lui Hadrian, la fel ca clădirile din jur, însă o altă ipoteză plasează construcția în perioada lui Antoninus Pius (care a domnit între 138 și 161 d.Hr.)[41]. Diverse alte structuri sunt împrăștiate prin sit, inclusiv încă două edificii identificate drept temple, la est de capitolium. De asemenea, în partea estică a sitului, între medresa marinidă și baia publică din epoca islamică, se găsesc rămășițele unor băi termale romane[12].

Ruinele forumului la capătul estic al sitului în prezent (cu zidurile marinide ridicându-se în fundal)
Ruinele templului capitolin (capitolium)
Ruinele magazinelor (tabernae) construite sub latura de sud a templului
Ruinele nymphaeum-ului din partea de sud a sitului
Rămășițele fundației arcului de triumf

Necropola marinidă

[modificare | modificare sursă]
Bazinul de la Chellah, inițial o instalație de abluanți pentru moschee

Zona delimitată de zidurile marinide are o formă aproximativ pentagonală și este mai mică decât fostul oraș roman.[5] Majoritatea structurilor marinide din interior sunt grupate într-un complex religios situat în partea de sud-est a incintei, numit khalwa (în arabă خلوة). În afara acestui complex se mai găsesc un hamam (baie publică), aflat în colțul estic îndepărtat al incintei, și un complex rezidențial situat chiar în interiorul porții principale[26][42]. Khalwa constă în principal dintr-o moschee, o medresă, un cimitir cu mai multe mausolee și câteva curți interioare. Planul său este neregulat și complicat din cauza adăugării diverselor elemente de-a lungul unor perioade diferite[43]. Pe latura sa de sud-vest se află un bazin a cărui apă provine din izvorul 'Ayn al-Janna (în arabă عين ألجنّا, în română izvorul/sursa paradisului)[44]. Bazinul a servit inițial drept latrină și spațiu pentru spălări ritualice pentru moscheea din secolul al XIII-lea, însă, la un moment dat, a fost inundat din cauza infiltrațiilor de apă subterană, iar în prezent este populat de țipari[26][45].

Zidurile și poarta principală

[modificare | modificare sursă]
Poarta principală de la Chellah, finalizată în 1339 de către Abu al-Hassan⁠(d)

Zidurile de fortificație care înconjoară situl sunt construite din pământ bătut (pisé). Acestea sunt străpunse de trei porți și flancate din loc în loc de turnuri de apărare[5][6]. Turnurile au de regulă o bază pătrată și adăpostesc trei niveluri în interior[5]. Cea mai monumentală poartă se află în partea de nord-vest a incintei și este construită din cărămidă și piatră fasonată, fiind îmbogățită cu ornamente sculptate. Este una dintre cele mai remarcabile porți ridicate de marinizi, reflectând influențe ale porților monumentale timpurii construite de almohazi (cum ar fi Bab er-Rouah și Bab Oudaya)[5][6]. Fațada porții este decorată cu două motive de arcuri polilobate care încadrează deschiderea în formă de arc de potcoavă frânt. Pandantivii arcului sunt umpluți cu un motiv vegetal de arabesc, având în centru o scoică sculptată. Întreaga compoziție este încadrată de o friză dreptunghiulară (alfiz) ce conține o inscripție în arabă kufică, în care sunt detaliate datele despre construcția porții. Poarta este flancată de două turnuri cu baze prismatice sau semi-octogonale, dar care sunt încununate cu turele pătrate. Tranziția de la corpul semi-octogonal al turnului la turela pătrată de deasupra este realizată prin folosirea de muqarnas⁠(d) (stalactite arhitecturale) în colțuri[6]. În interior, poarta are un pasaj în linie frântă care cotește la 90 de grade. Fațada interioară a porții, orientată spre complexul religios, este decorată cu o versiune mai simplă a motivelor prezente pe exterior[44].

Khalwa (complexul religios și funerar)

[modificare | modificare sursă]
Planul complexului religios marinid: 1) curtea de la intrare, 2) moscheea, 3) minaretul moscheii, 4) fântâna sau bazinul, 5) Mormântul lui Abu Sa'id, 6) Mormântul lui Shams al-Ḍuḥa, 7) Mormântul lui Abu al-Hasan, 8) poarta către medresă, 9) medresa, 10) sala de rugăciune a medresei, 11) minaretul medresei

Moscheea, situată în centrul jumătății de sud-vest a complexului, este o sală hipostilă. Aceasta este împărțită în trei nave de către două șiruri de arcuri în formă de potcoavă. Alte două șiruri de arcuri, perpendiculare pe primele, delimitează o navă centrală care duce spre mihrabul aflat pe peretele dinspre sud-est. În colțul de sud-vest al moscheii se ridică un minaret mic, parțial ruinat, cu o bază pătrată și ferestre cu arcuri polilobate[6][44]. În afara moscheii, în apropierea minaretului, se află un mic bazin de apă sau o fântână care era folosită pentru abluanți, fiind alimentată de un izvor local[43][42]. În spatele peretelui qibla al moscheii, pe latura sa de sud-est, se găsește o rawda (în arabă الروضة) sau un cimitir-grădină. Aceasta constă într-o incintă lungă ce adăpostește cel puțin patru mausolee ruinate și o serie de alte morminte împrăștiate în spațiul deschis[44]. Conform cercetătorilor Basset și Lévi-Provençal, cele trei mausolee lipite de peretele din spate al moscheii includ mormântul sultanului Abu Said (decedat în 1331) și mormântul lui Shams al-Ḍuḥa (decedată în 1349)[42]. Fiecare mormânt este o qubba (o cameră pătrată) care, cel mai probabil, a fost acoperită cândva de o cupolă sau de un acoperiș piramidal din țiglă, similar altor mausolee din Maroc. Aceste morminte sunt în mare parte ruinate și mai păstrează doar mici fragmente din decorațiunile de altădată[44].

Mausoleul parțial ruinat (qubba) situat mai la sud, sprijinit de zidul perimetral al complexului, îi aparține sultanului Abu al-Hasan (decedat în 1351). Acesta este cel mai bogat decorat mormânt din întregul complex și s-a păstrat într-o stare mai bună decât celelalte. Zidurile sale rămase în picioare sunt acoperite cu decorațiuni elaborate în basorelief, sculptate direct în piatră[6][44]. Peretele din spate din interiorul mausoleului prezintă o nișă centrală cu arc dublu, încadrată de o friză epigrafică ce conține versetele 30 și 31 din Sura XVI (Surah An-Nahl) din Coran. Aceasta este înconjurată la rândul ei de motive geometrice și de alte decorațiuni epigrafice. Partea inferioară a pereților era îmbrăcată în zellij (mozaic din plăci de ceramică smălțuită)[44]. Deasupra acestei compoziții sunt decupate trei ferestre. Fațada exterioară a acestui perete, orientată spre exteriorul complexului, este sculptată cu două frize dreptunghiulare: una cuprinde o inscripție kufică ornamentală, iar cealaltă o inscripție în stil naskhi (cursiv). Inscripția kufică include versetul 185 din Sura III (Surah Ali 'Imran), în timp ce inscripția naskhi reprezintă o dedicație adusă lui Abu al-Hasan[44]. Cele două frize încadrează o zonă dreptunghiulară centrală, decorată cu motive de tip sebka (rețea de romburi împletite), situată deasupra a trei arcuri oarbe polilobate sprijinite pe colonete. Spațiile negative din interiorul modelului sebka sunt sculptate fiecare cu un alt motiv, cum ar fi o scoică sau o palmetă, în timp ce arcurile oarbe de dedesubt sunt umplute cu arabescuri (în cazul arcurilor laterale) și cu o monogramă caligrafică repetitivă în stil kufic „înnodat” (pentru arcul central). Deasupra acestei structuri se desfășoară o altă arcadă oarbă de mici dimensiuni, coronamentul fiind completat de o cornișă cu muqarnas[6][44].

Majoritatea jumătății de nord-est a complexului este ocupată de o clădire despre care cercetătorii cred că a fost, cel mai probabil, o medresă[6], deși două inscripții care s-au păstrat o menționează ca fiind o zawiya[44]. Asemănător altor medrese din acea epocă, structura constă dintr-o curte interioară dreptunghiulară și alungită, având în centru un bazin dreptunghiular. La fiecare capăt al acestui bazin se află câte o mică cuvă circulară cu fântână, care asigura alimentarea cu apă[6]. Curtea era înconjurată cândva de un portic de tip peristil, susținut de coloane de marmură care nu mai sunt astăzi în picioare. În spatele porticului, pe cele două laturi lungi ale curții, se găsesc mai multe încăperi mici care serveau drept dormitoare pentru studenți. Două scări asigurau accesul la un etaj superior situat deasupra acestora, care avea probabil o compartimentare similară. Curtea era pavată și decorată cu mozaicuri complexe din zellij, din care se mai păstrează încă unele porțiuni[6][44]. La capătul de sud-est al curții, o cale de acces duce spre o sală dreptunghiulară care servea drept sală de rugăciune. În peretele din spate al acesteia era amenajat un mihrab. În mod neobișnuit, acest mihrab este înconjurat de un culoar îngust care trece prin spatele lui. Acest pasaj ar fi putut fi folosit de pelerini pentru a-l înconjura ritualic (circumambulatio)[6]. În colțul de nord-est al medresei se ridică un minaret bine conservat, înalt de aproximativ 15 metri și vizibil din aproape orice punct al sitului. Corpul său principal are o bază pătrată tradițională, iar cele patru fațade sunt decorate fiecare cu o compoziție de tip sebka deasupra a două arcuri oarbe polilobate (fiecare încadrând ferestre mici). Spațiile negative din interiorul acestor motive decorative sunt umplute cu inserții de plăci de zellij[6][44].

Pe lângă mausoleul lui Abu al-Hasan, unul dintre cele mai excepționale exemple de decorațiuni din întregul complex este poarta care duce spre medresă dinspre curtea exterioară aflată pe latura de nord a moscheii. Poarta, realizată în formă de arc de potcoavă, este încadrată de o friză dreptunghiulară (alfiz) umplută cu modele geometrice stelate în mozaic zellij. Pandantivii arcului sunt decorați cu motive de arabesc și cu un motiv de arc polilobat, similar cu cel de pe poarta principală monumentală a complexului; totuși, în loc să fie cioplite în piatră, acestea sunt executate din plăci de zellij extrem de colorate. Decorația acestei căi de acces prezintă asemănări izbitoare și cu poarta complexului Sidi Boumediene din Tlemcen (Algeria de astăzi), ceea ce sugerează că aceeași echipă de meșteri artizani ar fi putut fi implicată în realizarea ambelor proiecte[6].

Moscheea complexului marinid (construită în jurul anului 1284)
Peretele interior din spate al mausoleului lui Abu al-Hasan
Peretele exterior al mausoleului lui Abu al-Hasan
Curtea medresei/zawiyyei în ruine (mijlocul secolului al XIV-lea)
Poarta decorată cu zellij care duce spre medresă

Hamamul

[modificare | modificare sursă]
Hamamul marinid (secolul al XIV-lea)

Hamamul (baia publică islamică) de la Chellah are un plan la sol cu o formă aproximativ dreptunghiulară, măsurând 28,5 pe 10,4 metri[28]. Istoricul de artă Henri Terrasse a estimat că ridicarea acestuia a fost contemporană cu celelalte structuri marinide majore din Chellah, având loc între anii 1339 și 1358. Complexul a fost restaurat în secolul al XX-lea[28]. Structura sa prezintă asemănări generale cu alte hamamuri istorice din această regiune a lumii islamice[28][46].

Acesta este alcătuit dintr-o vestiar poziționat în apropierea intrării (echivalentul vestiarului roman, numit apodyterium), urmat de o cameră rece (frigidarium), o cameră caldă (tepidarium) și o cameră fierbinte (caldarium). O altă încăpere situată în spatele camerei fierbinți adăpostea cuptorul care încălzea băile și apa prin intermediul sistemului tradițional de hipocaust (încălzire prin pardoseală). O mică cameră din apropierea vestiarului adăpostea, cel mai probabil, latrinele[28].

Accesul în hamam se făcea printr-o poartă situată în colțul său de vest. Vestiarul era format dintr-un spațiu central pătrat, flancat de două mici galerii dreptunghiulare separate de acesta printr-un șir de arcuri sprijinite pe coloane. Această încăpere era probabil cel mai bogat decorat spațiu din clădire, deși nicio decorațiune nu s-a mai păstrat până în prezent. Spațiul central pătrat era acoperit, cel mai probabil, de un tavan boltit ornamentat din lemn, în timp ce galeriile erau acoperite cu bolți cu muchii. Atât camera rece, cât și cea fierbinte sunt acoperite cu bolți cu muchii, în timp ce camera caldă dintre ele este mai spațioasă și are acoperișul format din două bolți mânăstirești[28].

Sanctuarele misticilor sufiți

[modificare | modificare sursă]

În partea de sud a necropolei se află, de asemenea, câteva sanctuare dedicate unor mistici sufiți. Aceste edificii au fost construite la o dată ulterioară și par să fie grupate în aceeași zonă[47]. Una dintre aceste construcții este un sanctuar care adăpostește mormântul lui Sidi Yahya ibn Yunus, un mistic despre care se crede că ar fi trăit în secolul al VII-lea[48].

Artefacte arheologice

[modificare | modificare sursă]

Muzeul de Istorie și Civilizații din Rabat adăpostește o serie de artefacte din epoca romană descoperite la Sala Colonia[49][50]. De asemenea, muzeul păstrează și câteva piese din perioada marinidă provenite din necropolă.

Una dintre acestea este piatra funerară a lui Abu Ya'qub Yusuf, o placă dreptunghiulară de marmură care reprezintă o spolia (material de construcție refolosit) adusă din provincia romană Hispania Baetica. Acest lucru este demonstrat de inscripția romană de pe verso, care menționează un guvernator roman al acelei provincii, numit Aulus Caecina Tacitus, din a doua jumătate a secolului al III-lea d.Hr. Placa a fost inițial reutilizată pentru o fântână umayyadă din Córdoba, probabil la sfârșitul secolului al X-lea sau începutul secolului al XI-lea, înainte de a fi transportată în Africa de Nord. În cele din urmă, a fost refolosită de marinizi, care au sculptat pe cealaltă față inscripția funerară a sultanului[5][26].

În același muzeu se află și pietrele funerare ale lui Abu al-Hasan și ale soției sale, Shams al-Ḍuḥa. Aceste monumente funerare erau de tip maqabriyya: lespezi de marmură fasonate sub forma unei prisme aproximativ triunghiulare, care se așezau orizontal deasupra mormântului. Ambele sunt bogat ornamentate cu inscripții arabe elaborate, care menționează numele, titlurile și detaliile legate de înhumarea acestora[5][26]. Tot în cadrul muzeului este expusă și o colecție de capiteluri de marmură din perioada marinidă[26].

Spațiu de concerte și festivaluri

[modificare | modificare sursă]

Începând cu anul 2005, ruinele de la Chellah găzduiesc în fiecare an un festival internațional de jazz, intitulat Jazz au Chellah[51][52]. În plus, situl servește în prezent ca scenă în cadrul festivalului anual de muzică Mawazine din Rabat, un eveniment de amploare care aduce în prim-plan muzica contemporană de succes din întreaga lume[53][54].

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ Blair, Sheila; Bloom, Jonathan M. (). The Art and Architecture of Islam 1250–1800 (Arta și arhitectura islamului 1250–1800) (în engleză). New Haven: Yale University Press. p. 123. ISBN 978-0-300-06465-0.
  2. 1 2 3 4 5 6 Abu-Lughod, Janet L. (). Rabat: Urban Apartheid in Morocco (Rabat: Apartheidul urban în Maroc) (în engleză). Princeton: Princeton University Press. p. 35, 37–38 (note 2). ISBN 978-1-400-85303-8.
  3. 1 2 3 Martín, Alfredo Mederos (). North Africa: from the Atlantic to Algeria (Africa de Nord: de la Atlantic la Algeria) (în engleză). Oxford: Oxford University Press. p. 630. ISBN 978-0-19-049934-1.
  4. ↑ Brown, Kenneth L. (). People of Salé: Tradition and Change in a Moroccan City, 1830–1930 (Oamenii din Salé: Tradiție și schimbare într-un oraș marocan, 1830–1930) (în engleză). Manchester: Manchester University Press. p. 1. ISBN 978-0-719-00623-4.
  5. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 Salmon, Xavier (). Fès mérinide: Une capitale pour les arts, 1276–1465 (Fezul merinid: O capitală a artelor, 1276–1465) (în franceză). Paris: Lienart. p. 268–271. ISBN 978-2-359-06335-6.
  6. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 Bloom, Jonathan M. (). Architecture of the Islamic West: North Africa and the Iberian Peninsula, 700–1800 (Arhitectura vestului islamic: Africa de Nord și Peninsula Iberică, 700–1800) (în engleză). New Haven: Yale University Press. p. 202–206. ISBN 978-0-300-21870-1.
  7. 1 2 „Rabat, Modern Capital and Historic City: a Shared Heritage (Rabat, capitală modernă și oraș istoric: o moștenire comună)” (în engleză și franceză). UNESCO World Heritage Centre. Accesat în .
  8. ↑ Markoe, Glenn (). Phoenicians (Finicienii) (în engleză). Berkeley: University of California Press. p. 188. ISBN 978-0-520-22614-2.
  9. ↑ Head, Barclay (). Historia Numorum (în engleză). 2nd ed. Oxford: Clarendon Press. p. 889, 887–890.
  10. ↑ Ghaki, Mansour (). La Lingua nella Vita e la Vita della Lingua: Itinerari e Percorsi degli Studi Berberi (Limba în viață și viața limbii: Itinerarii și parcursuri ale studiilor berbere). Studi Africanistici: Quaderni di Studi Berberi e Libico-Berberi (în franceză și italiană). Napoli: Unior. p. 67, 65–71. ISBN 978-8-867-19125-3.
  11. ↑ Zevi, Anna Gallina; Turchetti, Rita (). Méditerranée occidentale antique: les échanges. Atti del seminario (Marsiglia, 14–15 maggio 2004). Ediz. francese, italiana e spagnola (Mediterana occidentală antică: schimburile. Actele seminarului de la Marsilia, 14–15 mai 2004. Ediție în limbile franceză, italiană și spaniolă) (în franceză, italiană, și spaniolă). Soveria Mannelli: Rubbettino Editore. p. 224. ISBN 978-8-849-81116-2.
  12. 1 2 3 4 5 6 7 8 Mugnai, Niccolò (). Architectural Decoration and Urban History in Mauretania Tingitana (Morocco) (Decorația arhitecturală și istoria urbană în Mauretania Tingitana (Maroc)). PhD thesis (în engleză). Leicester: School of Archaeology and Ancient History, University of Leicester. p. 156–183.
  13. ↑ Hadda, Lamia; Jacobelli, Luciana (). Le parc archéologique de Chella (Parcul arheologic de la Chella) (PDF) (în franceză). Napoli: L'Isola dei Ragazzi. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
  14. ↑ „Sites Antiques (Situri antice)” (în franceză). Ministry of Culture, Kingdom of Morocco. Arhivat din original în . Accesat în .
  15. ↑ Mugnai, Niccolò (). Architectural Decoration and Urban History in Mauretania Tingitana (Morocco) (Decorația arhitecturală și istoria urbană în Mauretania Tingitana (Maroc)). PhD thesis (în engleză). Leicester: School of Archaeology and Ancient History, University of Leicester. p. 170.
  16. ↑ Tufi, Sergio Rinaldi (). „Le province romane d'Africa in "Il Mondo dell'Archeologia" (Provinciile romane din Africa în „Lumea arheologiei")” (în italiană). Treccani. Accesat în .
  17. 1 2 Boube, J. (). „Éléments de ceinturon wisigothiques et byzantins trouvés au Maroc (Elemente de centură vizigote și bizantine găsite în Maroc)”. Bulletin d'archéologie marocaine (în franceză). XV: 281–297.
  18. 1 2 Mugnai, Niccolò (). Architectural Decoration and Urban History in Mauretania Tingitana (Morocco) (Decorația arhitecturală și istoria urbană în Mauretania Tingitana (Maroc)). PhD thesis (în engleză). Leicester: School of Archaeology and Ancient History, University of Leicester. p. 82–83.
  19. ↑ Collier's Encyclopedia, with Bibliography and Index (Enciclopedia Collier, cu bibliografie și index) (în engleză). New York: Macmillan Educational Corporation. . p. 560.
  20. 1 2 Mouline, Saïd (). The City in the Islamic World (Orașul în lumea islamică) (în engleză). Leiden: Brill. p. 643–662. ISBN 978-9-047-44265-3.
  21. ↑ El Hour, Rachid (). „The Andalusian Qāḍī in the Almoravid Period: Political and Judicial Authority (Cadiul andaluz în perioada almoravidă: Autoritate politică și judiciară)”. Studia Islamica (în engleză) (90): 80. Accesat în .
  22. ↑ Bonine, Michael E. (). „The Sacred Direction and City Structure: A Preliminary Analysis of the Islamic Cities of Morocco (Direcția sacră și structura orașului: O analiză preliminară a orașelor islamice din Maroc)”. Muqarnas (în engleză). 7: 65. Accesat în .
  23. 1 2 3 Bennison, Amira K. (). The Almoravid and Almohad Empires (Imperiile almoravid și almohad) (în engleză). Edinburgh: Edinburgh University Press. p. 309–10, 322–25.
  24. ↑ Abu-Lughod, Janet L. (). Rabat: Urban Apartheid in Morocco (Rabat: Apartheid urban în Maroc) (în engleză). Princeton: Princeton University Press. p. 35. ISBN 978-1-400-85303-8.
  25. ↑ Lintz, Yannick; Déléry, Claire; Tuil Leonetti, Bulle (). Le Maroc médiéval: Un empire de l'Afrique à l'Espagne (Marocul medieval: Un imperiu din Africa până în Spania) (în franceză). Paris: Louvre éditions. p. 306–308. ISBN 978-2-350-31490-7.
  26. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 Ettahiri, Ahmed S.; Tuil Leonetti, Bulle (). Maroc médiéval: Un empire de l'Afrique à l'Espagne (Marocul medieval: Un imperiu din Africa până în Spania) (în franceză). Paris: Louvre éditions. p. 502–514. ISBN 978-2-350-31490-7.
  27. ↑ Salmon, Xavier (). Marrakech: Splendeurs saadiennes: 1550–1650 (Marrakech: Splendori saadiene: 1550–1650) (în franceză). Paris: LienArt. p. 184. ISBN 978-2-359-06182-6.
  28. 1 2 3 4 5 6 Terrasse, Henri (). Mélanges offerts à William Marçais par l'Institut d'études islamiques de l'Université de Paris (Omagiu oferit lui William Marçais de către Institutul de Studii Islamice al Universității din Paris) (în franceză). Paris: Éditions G.-P. Maisonneuve.
  29. ↑ Salmon, Xavier (). Fès mérinide: Une capitale pour les arts, 1276–1465 (Fezul merinid: O capitală a artelor, 1276–1465) (în franceză). Paris: Lienart. p. 264–271. ISBN 978-2-359-06335-6.
  30. 1 2 „Chellah” (în engleză). Lonely Planet. Accesat în .
  31. 1 2 3 Mugnai, Niccolo (). De Africa Romaque: Merging cultures across North Africa (Proceedings of the International Conference held at the University of Leicester, 26–27 October 2013) (De Africa Romaque: Fuziunea culturilor în Africa de Nord (Actele Conferinței Internaționale desfășurate la Universitatea din Leicester, 26–27 octombrie 2013)) (în engleză). Londra: Society for Libyan Studies. p. 215–230. ISBN 978-1-900-97136-2.
  32. ↑ Allmeling, Anne (). „Where Storks Holiday (Unde berzele își petrec vacanța)” (în engleză). Morocco World News. Arhivat din original în . Accesat în .
  33. ↑ „Chellah” (în engleză). Frommer's. Accesat în .
  34. ↑ „Ministry of Culture unearths a major archaeological discovery in Chellah (Ministerul Culturii scoate la iveală o descoperire arheologică majoră în Chellah)” (în engleză). Hespress. Accesat în .
  35. ↑ Simpara, Mahamadou. „Major Archaeological Discoveries Unearthed in Morocco's Historic Chellah Site (Descoperiri arheologice majore scoase la iveală în situl istoric Chellah din Maroc)” (în engleză). Morocco World News. Accesat în .
  36. ↑ „Major Archaeological Discoveries Made at Chellah Site (Descoperiri arheologice majore făcute în situl Chellah)” (în engleză). Maghreb Arabe Presse. Accesat în .
  37. ↑ Mugnai, Niccolò (). Architectural Decoration and Urban History in Mauretania Tingitana (Morocco) (Decorația arhitecturală și istoria urbană în Mauretania Tingitana (Maroc)). PhD thesis (în engleză). Leicester: School of Archaeology and Ancient History, University of Leicester. p. 160–161.
  38. ↑ Mugnai, Niccolò (). Architectural Decoration and Urban History in Mauretania Tingitana (Morocco) (Decorația arhitecturală și istoria urbană în Mauretania Tingitana (Maroc)). PhD thesis (în engleză). Leicester: School of Archaeology and Ancient History, University of Leicester. p. 165.
  39. ↑ Mugnai, Niccolò (). Architectural Decoration and Urban History in Mauretania Tingitana (Morocco) (Decorația arhitecturală și istoria urbană în Mauretania Tingitana (Maroc)). PhD thesis (în engleză). Leicester: School of Archaeology and Ancient History, University of Leicester. p. 165–166.
  40. ↑ Mugnai, Niccolò (). Architectural Decoration and Urban History in Mauretania Tingitana (Morocco) (Decorația arhitecturală și istoria urbană în Mauretania Tingitana (Maroc)). PhD thesis (în engleză). Leicester: School of Archaeology and Ancient History, University of Leicester. p. 169–170.
  41. ↑ Mugnai, Niccolò (). Architectural Decoration and Urban History in Mauretania Tingitana (Morocco) (Decorația arhitecturală și istoria urbană în Mauretania Tingitana (Maroc)). PhD thesis (în engleză). Leicester: School of Archaeology and Ancient History, University of Leicester. p. 172–173.
  42. 1 2 3 Nagy, Péter Tamás (). „Sultans' Paradise: The Royal Necropolis of Shala, Rabat (Paradisul sultanilor: Necropola regală din Shala, Rabat)”. Al-Masaq (în engleză). 26 (2): 132–146. Accesat în .
  43. 1 2 Marçais, Georges (). L'architecture musulmane d'Occident (Arhitectura musulmană a Occidentului) (în franceză). Paris: Arts et métiers graphiques. p. 282–283.
  44. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 Salmon, Xavier (). Fès mérinide: Une capitale pour les arts, 1276–1465 (Fezul merinid: O capitală a artelor, 1276–1465) (în franceză). Paris: Lienart. p. 272–295. ISBN 978-2-359-06335-6.
  45. ↑ Bazinul cu țipari (Plăcuță informativă). Afișată lângă bazinul de la Chellah
  46. ↑ Fournier, Caroline (). Les bains d'al-Andalus : viiie–xve siècle (Băile din al-Andalus: secolele VIII–XV) (în franceză). Rennes: Presses universitaires de Rennes. p. 153–182. ISBN 978-2-753-55545-7.
  47. ↑ Ennahid, Said. Adding a Layer: Functioning Muslim Shrines at Archaeological Sites in Northwestern Morocco (Adăugarea unui strat: Sanctuare musulmane active în situri arheologice din nord-vestul Marocului). Berlin Studies of the Ancient World (în engleză). 40. Berlin: Exzellenzcluster Topoi.
  48. ↑ Bloom, Jonathan M. (). Architecture of the Islamic West: North Africa and the Iberian Peninsula, 700-1800 (Arhitectura Occidentului Islamic: Africa de Nord și Peninsula Iberică, 700-1800) (în engleză). New Haven: Yale University Press. ISBN 978-0-300-21870-1.
  49. ↑ „Museum of History & Civilisation (Muzeul de Istorie și Civilizație)” (în engleză). Lonely Planet. Accesat în .
  50. ↑ Guides, Rough (). The Rough Guide to Morocco (Travel Guide eBook) (Ghidul Rough pentru Maroc (Ghid de călătorie eBook)) (în engleză). Londra: Apa Publications (UK) Limited. ISBN 978-1-789-19565-1.
  51. ↑ „Jazz au Chellah (Jazz la Chellah)” (în franceză). Arhivat din original în . Accesat în .
  52. ↑ „Festival Jazz au Chellah: 25 éditions de ponts musicaux entre l'Europe et le Maroc (Festivalul Jazz la Chellah: 25 de ediții de punți muzicale între Europa și Maroc)” (în franceză). Serviciul European de Acțiune Externă. 24.08.2022. Accesat în 31/05/2026. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
  53. ↑ „Festival Mawazine (Festivalul Mawazine)” (în engleză). Everfest. Arhivat din original în . Accesat în .
  54. ↑ „Festival Mawazine: Le Chellah célébrera les musiques et les danses rom (Festivalul Mawazine: Chellah va celebra muzica și dansurile rromilor)” (în franceză). Menara. Arhivat din original în . Accesat în .

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Chellah&oldid=17822026