Alexandru cel Mare

Alexandru cel Mare
Basileu
Detaliu din Mozaicul lui Alexandru (realizat c. 120–100 î.Hr.)
Date personale
Născut	20 sau 21 iulie 356 î.Hr. Pella, Regatul Macedoniei
Decedat	10 sau 11 iunie 323 î.Hr. (32 de ani) Babilon, Imperiul Macedonean
Înmormântat	Alexandria
Cauza decesului	cauze naturale (febră tifoidă)
Părinți	Filip al II-lea al Macedoniei Olimpia din Epir
Frați și surori	Europa of Macedon[*][[Europa of Macedon (half-sister of Alexander the Great)|​]] Filip al III-lea al Macedoniei Caranus[*][[Caranus (son of Philip II, half-brother of Alexander the Great (died 336 BC))|​]] Κλεοπάτρα[*][[Κλεοπάτρα (4th-century BC Macedonian princess and queen regent of Epirus)|​]] Κυνάνη[*][[Κυνάνη (Half-sister of Alexander the Great (c.357–323 BC))|​]] Thessalonike of Macedon[*][[Thessalonike of Macedon (Macedonian princess (353/2 or 346/5 BC – 295 BC))|​]]
Căsătorit cu	Roxana Statira a II-a Parysatis
Copii	3, între care Alexandru al IV-lea Heracle
Religie	Religia Greciei antice
Ocupație	politician conducător militar monarh
Limbi vorbite	greacă veche
Greacă veche	Ἀλέξανδρος
Apartenență nobiliară
Titluri	faraon rege
Familie nobiliară	Dinastia Argeadă
Rege al Macedoniei
Domnie	octombrie 336 – iunie 323 î.Hr.
Predecesor	Filip al II-lea
Succesor	Filip al III-lea
Hegemon al Ligii Elene, strateg autocrator al Greciei
Domnie	336–323 î.Hr.
Predecesor	Filip al II-lea
Succesor	Demetrios I
Faraon al Egiptului
Domnie	332–323 î.Hr.
Predecesor	Darius al III-lea
Succesor	Filip al III-lea
Rege al Persiei
Domnie	330–323 î.Hr.
Predecesor	Darius al III-lea
Succesor	Filip al III-lea

Alexandru al III-lea al Macedoniei (greacă veche Ἀλέξανδρος, transliterat: Aléxandros; n. 20 iulie 356 î.Hr., Pella, Macedonia – d. 10 iunie 323 î.Hr., Babilon, Imperiul Macedonian), cunoscut îndeosebi ca Alexandru cel Mare, a fost rege al regatului antic al Macedoniei. I-a succedat tatălui său, Filip al II-lea, la tron în 336 î.Hr., la vârsta de 20 de ani, și și-a petrecut cea mai mare parte a domniei purtând o îndelungată campanie militară în Asia și Egipt. Până la vârsta de 30 de ani, crease unul dintre cele mai întinse imperii din istorie, care se întindea din Grecia până în nord-vestul Indiei. Nu a fost niciodată învins în luptă și este considerat pe scară largă unul dintre cei mai mari și mai de succes comandanți militari din istorie.

Născut la Pella, în Macedonia, Alexandru a fost instruit de filosoful și savantul Aristotel până la vârsta de 16 ani. În 335 î.Hr., la scurt timp după urcarea pe tronul Macedoniei, a întreprins o campanie în Balcani și a restabilit autoritatea macedoneană asupra Traciei și a unor părți din Iliria, înainte de a porni împotriva Tebei, care a fost ulterior distrusă. Alexandru a preluat apoi conducerea Ligii de la Corint, întemeiată de tatăl său.

În virtutea acestei autorități asupra grecilor, Alexandru a declanșat în 334 î.Hr. invazia panelenică a Imperiului Ahemenid, începând astfel o serie de campanii care au durat zece ani. După cucerirea Asiei Mici și o serie de bătălii decisive, îndeosebi cele de la Issos și Gaugamela, puterea Imperiului Ahemenid a fost zdrobită. Alexandru l-a înlăturat apoi pe Darius al III-lea și a cucerit în întregime Imperiul Ahemenid. După căderea Persiei, Imperiul Macedonean stăpânea un vast teritoriu cuprins între Marea Adriatică și Indus. Alexandru a urmărit să ajungă la „marginile lumii și Marea Exterioară cea Mare” și a invadat India în 326 î.Hr., obținând o victorie importantă asupra lui Porus, rege indian din regiunea actualului Punjab, în Bătălia de la Hydaspes. Confruntat cu refuzul trupelor sale de a continua înaintarea, a fost în cele din urmă silit să se întoarcă de la râul Beas. A murit în 323 î.Hr. la Babilon, în Mesopotamia, oraș pe care intenționa să-l transforme în capitala imperiului său, în timp ce se pregătea pentru noi campanii. Moartea lui Alexandru a pus capăt invaziei planificate a Arabiei.

În anii care au urmat morții sale, o serie de războaie civile au izbucnit în Imperiul Macedonean, ducând în cele din urmă la destrămarea acestuia între diadohi. Moartea lui Alexandru marchează în mod convențional începutul perioadei elenistice. Cuceririle sale au avut drept consecință o amplă difuziune culturală și un sincretism cultural și religios, din care s-au dezvoltat, printre altele, greco-budismul și iudaismul elenistic. A întemeiat peste douăzeci de orașe, cel mai cunoscut fiind Alexandria din Egipt. Întemeierea de colonii grecești și răspândirea culturii grecești au făcut ca civilizația elenistică să devină o forță majoră a lumii antice, influențând regiuni până în subcontinentul indian. Moștenirea epocii elenistice s-a transmis prin Imperiul Roman culturii occidentale moderne; limba greacă a devenit lingua franca a regiunii și a rămas limba predominantă a Imperiului Bizantin până la căderea acestuia în 1453.

Alexandru a devenit un erou legendar, comparabil cu Ahile, ocupând un loc de seamă în tradițiile istorice și mitologice atât ale grecilor, cât și ale altor popoare. Realizările sale militare și victoriile obținute în luptă au devenit un reper pentru numeroși conducători militari de mai târziu. Tacticile sale continuă să constituie un important obiect de studiu în academiile militare din întreaga lume. Legendele referitoare la faptele lui Alexandru au fost reunite, începând din secolul al III-lea, în Romanul lui Alexandru, care, în perioada premodernă, a cunoscut peste o sută de versiuni, traduceri și prelucrări și a fost tradus în aproape toate limbile vernaculare europene și în limbile lumii islamice. După Biblie, a fost cea mai răspândită formă de literatură europeană.

Primii ani

Originea și copilăria

Situl arheologic de la Pella, Grecia, locul de naștere al lui Alexandru

Alexandru al III-lea s-a născut la Pella, capitala Regatului Macedoniei, în a șasea zi a lunii grecești antice Hekatombaion, care corespunde probabil datei de 20 iulie 356 î.Hr. (deși data exactă este incertă). Era fiul regelui Macedoniei, Filip al II-lea, din dinastia Argeadă, și al celei de-a patra soții a acestuia, Olimpia, fiica regelui Neoptolemos I al Epirului. Deși Filip a avut șapte sau opt soții, Olimpia a fost pentru o vreme soția sa principală, probabil deoarece îi dăduse naștere lui Alexandru.

Medalion roman reprezentând-o pe Olimpia, mama lui Alexandru

Mai multe legende sunt legate de nașterea și copilăria lui Alexandru. Potrivit biografului grec Plutarh, în ajunul consumării căsătoriei sale cu Filip, Olimpia a visat că pântecele îi era lovit de un fulger, iar o flacără se răspândea „în lung și-n lat” înainte de a se stinge. La câtva timp după nuntă, se spune că Filip s-ar fi văzut în vis pecetluind pântecele soției sale cu un sigiliu pe care era gravată imaginea unui leu. Plutarh a consemnat mai multe interpretări ale acestor vise: că Olimpia ar fi fost însărcinată înainte de căsătorie, lucru sugerat de pecetluirea pântecelui ei, sau că tatăl lui Alexandru ar fi fost Zeus. Autorii antici erau împărțiți asupra întrebării dacă ambițioasa Olimpia însăși răspândise povestea originii divine a lui Alexandru, unii afirmând că i-ar fi spus-o fiului ei, iar alții că ar fi respins ideea ca fiind nelegiuită. Prin tatăl său, Filip al II-lea, Alexandru putea însă revendica descendența din Temenos, unul dintre Heraclizi, urmașii lui Heracle, ceea ce îl făcea și o rudă foarte îndepărtată a eroului Perseu. Prin familia mamei sale, Eacizii, își revendica descendența din Neoptolemos, fiul lui Ahile.

În ziua nașterii lui Alexandru, Filip pregătea asediul cetății Potideea, în peninsula Calcidica. În aceeași zi, Filip a primit vestea că generalul său Parmenion învinsese forțele reunite ale ilirilor și peonilor și că propriii săi cai câștigaseră la Jocurile Olimpice antice. Se mai spunea că, tot în acea zi, Templul Artemisei din Efes, una dintre Cele șapte minuni ale lumii antice, a ars. Acest fapt l-a făcut pe Hegesias din Magnesia să afirme că templul arsese deoarece Artemis fusese plecată pentru a asista la nașterea lui Alexandru. Astfel de legende ar fi putut apărea după urcarea lui Alexandru pe tron și, poate, chiar la inițiativa sa, pentru a sugera că avea o natură supraomenească și că fusese sortit măreției încă de la concepție.

În primii ani, Alexandru a fost crescut de doica Lanike, sora viitorului său general Clitus cel Negru. Mai târziu, a fost instruit de severul Leonidas din Epir, rudă a mamei sale, și de Lisimah din Acarnania. Alexandru a primit educația obișnuită a tinerilor aristocrați macedoneni: a învățat să citească, să cânte la liră, să călărească, să lupte și să vâneze. Când avea zece ani, un negustor din Tesalia i-a adus lui Filip un cal, pe care i l-a oferit pentru treisprezece talanți attici. Calul nu se lăsa încălecat, iar Filip a poruncit să fie luat de acolo. Alexandru a observat însă că animalul se temea de propria umbră și a cerut să încerce să-l îmblânzească, ceea ce în cele din urmă a reușit. Plutarh relatează că Filip, încântat de această dovadă de curaj și ambiție, și-a sărutat fiul cu lacrimi în ochi și i-a spus: „Fiule, caută-ți un regat pe măsura ambițiilor tale; Macedonia este prea mică pentru tine”, după care i-a cumpărat calul. Alexandru l-a numit Bucefal, nume care înseamnă „cap de bou”. Bucefal l-a purtat pe Alexandru până în actuala India. La moartea lui Bucefal — de bătrânețe, potrivit lui Plutarh, la vârsta de 30 de ani — Alexandru a întemeiat în cinstea lui orașul Bucefala.

Educația

Când Alexandru avea 13 ani, Filip a început să-i caute un preceptor și a luat în considerare cărturari precum Isocrate și Speusip, acesta din urmă oferindu-se să renunțe la conducerea Academiei pentru a accepta însărcinarea. În cele din urmă, Filip l-a ales pe Aristotel și i-a pus la dispoziție, ca loc de învățătură, Templul Nimfelor de la Mieza. În schimbul educării lui Alexandru, Filip a acceptat să reconstruiască orașul natal al lui Aristotel, Stagira, pe care îl distrusese, și să-l repopuleze prin răscumpărarea și eliberarea foștilor locuitori ajunși sclavi și prin îngăduirea întoarcerii celor aflați în exil.

Mieza a devenit un centru de educație pentru Alexandru și fiii aristocrației macedonene, printre care Ptolemeu, Hefaistion și Casandru. Mulți dintre aceștia aveau să-i devină prieteni și viitori comandanți și sunt adesea cunoscuți sub numele de „Tovarăși” (hetairoi). Aristotel le-a predat lui Alexandru și însoțitorilor săi medicina, filosofia, etica, religia, logica și artele. Sub îndrumarea lui Aristotel, Alexandru a dezvoltat o pasiune pentru operele lui Homer, în special pentru Iliada; Aristotel i-a dăruit un exemplar adnotat, pe care Alexandru l-a purtat ulterior în campaniile sale. Alexandru putea recita din memorie pasaje din Euripide.

În tinerețe, Alexandru i-a cunoscut și pe unii exilați persani aflați la curtea macedoneană, care se bucuraseră timp de mai mulți ani de protecția lui Filip al II-lea deoarece se opuneau lui Artaxerxes al III-lea. Printre aceștia se numărau Artabazos al II-lea și fiica sa Barsine, posibilă viitoare amantă a lui Alexandru, care au locuit la curtea macedoneană între 352 și 342 î.Hr., precum și Amminapes, viitor satrap al lui Alexandru, și un nobil persan numit Sisines. Prezența lor a contribuit la buna cunoaștere a problemelor persane la curtea macedoneană și este posibil să fi influențat chiar unele dintre inovațiile introduse în administrația statului macedonean.

Suda consemnează că Anaximene din Lampsac a fost unul dintre dascălii lui Alexandru și că l-a însoțit și în campaniile sale.

Moștenitorul lui Filip al II-lea

Regența și ascensiunea Macedoniei

Articole principale: Filip al II-lea al Macedoniei și Ascensiunea Macedoniei

Pentru informații suplimentare, vezi Istoria Macedoniei antice

Filip al II-lea al Macedoniei, tatăl lui Alexandru

La vârsta de 16 ani, educația lui Alexandru sub îndrumarea lui Aristotel a luat sfârșit. Filip al II-lea a pornit război împotriva tracilor din nord, lăsându-l pe Alexandru la conducerea regatului în calitate de regent și moștenitor al tronului. În absența lui Filip, tribul trac al maedilor s-a răsculat împotriva autorității macedonene. Alexandru a reacționat rapid și i-a alungat de pe teritoriul lor. Ținutul a fost colonizat, iar aici a fost întemeiat orașul Alexandropolis.

La întoarcerea lui Filip, Alexandru a fost trimis cu o mică armată pentru a înăbuși răscoalele din sudul Traciei. În timpul campaniei împotriva cetății grecești Perint, Alexandru i-ar fi salvat viața tatălui său. Între timp, cetatea Amfissa a început să cultive pământuri sacre ale lui Apollo din apropierea Delfilor, sacrilegiu care i-a oferit lui Filip prilejul de a interveni și mai mult în treburile Greciei. În timp ce Filip era ocupat în Tracia, Alexandru a primit ordinul de a strânge o armată pentru o campanie în sudul Greciei. Temându-se de intervenția altor cetăți grecești, Alexandru a lăsat impresia că se pregătea, în schimb, să atace Iliria. În timpul acestor tulburări, ilirii au invadat Macedonia, dar au fost respinși de Alexandru.

Filip și armata sa s-au alăturat lui Alexandru în 338 î.Hr., iar cele două forțe au mărșăluit spre sud prin Termopile, cucerind trecătoarea în pofida rezistenței îndârjite a garnizoanei tebane. Au ocupat apoi Elateea, aflată la numai câteva zile de marș atât de Atena, cât și de Teba. Atenienii, conduși de Demostene, au votat pentru încheierea unei alianțe cu Teba împotriva Macedoniei. Atât Atena, cât și Filip au trimis solii pentru a obține sprijinul Tebei, dar Atena a avut câștig de cauză. Filip a înaintat împotriva Amfissei, pretinzând că acționează la cererea Ligii Amficționice, i-a capturat pe mercenarii trimiși acolo de Demostene și a primit capitularea cetății. Filip s-a întors apoi la Elateea și a trimis Atenei și Tebei o ultimă ofertă de pace, respinsă de ambele cetăți.

Planul Bătăliei de la Cheroneea

În timp ce Filip înainta spre sud, adversarii săi i-au blocat drumul lângă Cheroneea, în Beoția. În Bătălia de la Cheroneea, Filip a comandat aripa dreaptă, iar Alexandru aripa stângă, fiind însoțit de un grup de generali de încredere ai tatălui său. Potrivit izvoarelor antice, cele două tabere s-au luptat cu înverșunare o vreme. Filip le-a ordonat deliberat trupelor sale să se retragă, mizând pe faptul că hopliții atenieni lipsiți de experiență îi vor urmări și își vor rupe astfel dispozitivul de luptă. Alexandru a fost primul care a străpuns liniile tebane, fiind urmat de generalii lui Filip. După ce a dezorganizat dispozitivul inamic, Filip le-a ordonat trupelor sale să înainteze și le-a pus rapid pe fugă. După înfrângerea atenienilor, tebanii au fost încercuiți. Rămași singuri pe câmpul de luptă, au fost învinși.

După victoria de la Cheroneea, Filip și Alexandru au înaintat fără opoziție în Peloponez, devastând o mare parte din Laconia și alungându-i pe spartani din mai multe teritorii. La Corint, Filip a întemeiat o „Alianță elenică”, după modelul vechii alianțe elenice anti-persane din timpul Războaielor greco-persane, din care făceau parte majoritatea cetăților-state grecești, cu excepția Spartei. Filip a fost numit apoi hegemon — „conducător” sau „comandant suprem” — al acestei ligi, cunoscute de istoricii moderni sub numele de Liga de la Corint, și și-a anunțat intenția de a ataca Imperiul Ahemenid.

Exilul și întoarcerea

Când Filip s-a întors la Pella, s-a îndrăgostit de Cleopatra Euridice și s-a căsătorit cu ea în 338 î.Hr., aceasta fiind nepoata generalului său Attalos. Căsătoria a făcut poziția lui Alexandru ca moștenitor al tronului mai nesigură, deoarece orice fiu al Cleopatrei Euridice ar fi fost de origine macedoneană atât pe linie paternă, cât și maternă, în vreme ce Alexandru era macedonean numai pe linie paternă. În timpul ospățului de nuntă, Attalos, aflat în stare de ebrietate, s-a rugat în public zeilor ca uniunea să dea Macedoniei un moștenitor legitim.

La nunta Cleopatrei, de care Filip se îndrăgostise și cu care se căsătorise, deși era mult prea tânără pentru el, unchiul ei Attalos, amețit de băutură, le-a cerut macedonenilor să-i roage pe zei ca nepoata sa să le dăruiască un succesor legitim la tron. Alexandru s-a înfuriat atât de tare, încât a aruncat în capul lui Attalos o cupă și i-a spus: „Ticălosule, ce vrei să spui, că eu sunt un bastard?” Atunci Filip, luând partea lui Attalos, s-a ridicat și ar fi vrut să-și străpungă fiul; dar, din fericire pentru amândoi, fie din cauza furiei nestăpânite, fie a vinului pe care îl băuse, i-a alunecat piciorul și a căzut la pământ. Alexandru l-a batjocorit atunci: „Priviți-l pe omul care se pregătește să treacă din Europa în Asia, dar cade când încearcă să treacă de la un scaun la altul.”

— Plutarh, descriind conflictul izbucnit la nunta lui Filip.

În 337 î.Hr., Alexandru a părăsit Macedonia împreună cu mama sa, pe care a lăsat-o la fratele ei, regele Alexandru I al Epirului, la Dodona, în ținutul moloșilor. Alexandru și-a continuat drumul spre Iliria, unde a căutat refugiu la unul sau mai mulți regi iliri, poate la Glaucias, și a fost primit ca oaspete, deși îi învinsese în luptă cu câțiva ani înainte. Se pare însă că Filip nu intenționase niciodată să-și dezmoștenească fiul, deja bine pregătit din punct de vedere politic și militar. Alexandru s-a întors astfel în Macedonia după șase luni, în urma medierii lui Demaratos, un prieten al familiei.

În anul următor, satrapul persan al Cariei, Pixodaros, i-a oferit-o pe fiica sa cea mare de soție fratelui vitreg al lui Alexandru, Filip Arrhidaios. Olimpia și câțiva dintre prietenii lui Alexandru au interpretat gestul drept dovadă că Filip intenționa să-l desemneze pe Arrhidaios drept moștenitor. Alexandru a reacționat trimițându-l pe actorul Thessalos din Corint să-i spună lui Pixodaros că nu trebuia să-și mărite fiica cu un fiu nelegitim, ci cu Alexandru însuși. Când Filip a aflat, a întrerupt negocierile și l-a mustrat pe Alexandru pentru dorința de a se căsători cu fiica unui dinast carian, explicându-i că îi dorea o partidă mai potrivită. Filip i-a exilat pe patru dintre prietenii lui Alexandru — Harpalos, Nearhos, Ptolemeu și Erigios — și le-a poruncit corintenilor să i-l trimită pe Thessalos în lanțuri.

Rege al Macedoniei

Urcarea pe tron

Pentru informații suplimentare, vezi Guvernarea Macedoniei antice

Pausanias îl asasinează pe Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru, în timpul procesiunii spre teatru

În cea de-a 24-a zi a lunii Dios din calendarul macedonean antic, corespunzând probabil datei de 25 octombrie 336 î.Hr., în timp ce se afla la Aigai (în apropierea actualei Vergina) pentru a participa la nunta fiicei sale Cleopatra cu fratele Olimpiei, Alexandru I al Epirului, Filip a fost asasinat de Pausanias, căpitan al gărzii personale regale, care, potrivit lui Diodor, fusese și iubitul său. În timp ce încerca să fugă, Pausanias s-a împiedicat de o viță-de-vie și a fost ucis de urmăritorii săi, printre care se aflau doi dintre însoțitorii lui Alexandru, Perdiccas și Leonnatos. Alexandru a fost proclamat rege pe loc de aristocrația macedoneană și de armată, la vârsta de 20 de ani.

Consolidarea puterii

Alexandru și-a început domnia prin înlăturarea potențialilor pretendenți la tron. A poruncit executarea vărului său, fostul rege Amyntas al IV-lea, și uciderea a doi principi macedoneni din Lyncestis, implicați în asasinarea tatălui său, dar l-a cruțat pe un al treilea, Alexandru din Lyncestis. Olimpia le-a ars de vii pe Cleopatra Euridice și pe Europa, fiica acesteia cu Filip, ceea ce l-a înfuriat pe Alexandru. Alexandru a poruncit și uciderea unchiului Cleopatrei, Attalos, care comanda avangarda armatei macedonene din Asia Mică. Attalos coresponda atunci cu Demostene în legătură cu posibilitatea de a trece de partea Atenei, și îl insultase grav pe Alexandru. După uciderea nepoatei sale, Alexandru îl putea considera prea periculos pentru a fi lăsat în viață. Alexandru l-a cruțat pe Arrhidaios, care, potrivit izvoarelor, suferea de o dizabilitate intelectuală, posibil în urma unei otrăviri puse la cale de Olimpia.

Vestea morții lui Filip a provocat răscoale în numeroase cetăți și regiuni, printre care Teba, Atena, Tesalia și triburile trace de la nord de Macedonia. Când a aflat despre revolte, Alexandru a reacționat rapid. Deși fusese sfătuit să recurgă la diplomație, a mobilizat 3.000 de călăreți macedoneni și a pornit spre sud, către Tesalia. A găsit armata tesaliană ocupând trecătoarea dintre Muntele Olimp și Muntele Ossa și le-a poruncit oamenilor săi să treacă peste Muntele Ossa. Când tesalienii s-au trezit în dimineața următoare, au descoperit armata lui Alexandru în spatele lor și s-au predat imediat, punându-și cavaleria la dispoziția acestuia. Alexandru și-a continuat apoi înaintarea spre sud, către Peloponez.

Alexandru s-a oprit la Termopile, unde a fost recunoscut drept conducător al Ligii Amficționice, înainte de a se îndrepta spre Corint. Atena a cerut pace, iar Alexandru i-a iertat pe răsculați. Celebrul episod al întâlnirii dintre Alexandru și Diogene Cinicul a avut loc în timpul șederii sale la Corint. Când Alexandru l-a întrebat pe Diogene ce putea face pentru el, filosoful i-a cerut să se dea puțin la o parte, deoarece îi lua lumina soarelui. Se spune că răspunsul l-ar fi încântat pe Alexandru, care ar fi declarat: „Dacă nu aș fi Alexandru, aș vrea să fiu Diogene.” La Corint, Alexandru a primit titlul de hegemon și, asemenea lui Filip, a fost numit comandant suprem al viitoarei campanii împotriva Persiei. Tot acolo a primit vestea unei răscoale a tracilor.

Campania din Balcani

Articol principal: Campania lui Alexandru cel Mare din Balcani

Falanga macedoneană contraatacă în „Bătălia carelor” împotriva tracilor, în 335 î.Hr.

Înainte de a trece în Asia, Alexandru a dorit să-și asigure frontierele nordice. În primăvara anului 335 î.Hr., a pornit să înăbușe mai multe răscoale. Plecând din Amfipolis, s-a îndreptat spre est, în ținutul „tracilor independenți”, iar la Munții Haemus, armata macedoneană a atacat și a învins forțele trace care ocupau înălțimile. Macedonenii au pătruns apoi în teritoriul tribalilor și le-au învins armata în apropierea râului Lyginus, afluent al Dunării. Alexandru a mărșăluit apoi timp de trei zile până la Dunăre, unde a întâlnit geții pe malul opus. A traversat fluviul noaptea, i-a luat prin surprindere și i-a obligat să se retragă după prima ciocnire cu cavaleria macedoneană.

Alexandru a primit apoi vestea că căpetenia iliră Cleitus și regele Glaucias al taulanților se răsculaseră împotriva autorității sale. Înaintând spre vest, în Iliria, Alexandru i-a învins pe rând și i-a silit pe cei doi conducători să fugă împreună cu trupele lor. Prin aceste victorii, și-a asigurat frontiera nordică.

Distrugerea Tebei

În timp ce Alexandru desfășura campania din nord, tebanii și atenienii s-au răsculat din nou. Alexandru s-a îndreptat imediat spre sud. În timp ce celelalte polisuri au ezitat din nou, Teba a hotărât să lupte. Rezistența tebană s-a dovedit ineficientă, iar Alexandru a distrus cetatea și i-a împărțit teritoriul între celelalte polisuri din Beoția. Distrugerea Tebei a intimidat Atena, iar întreaga Grecie a rămas temporar în pace. Alexandru a pornit apoi în campania sa din Asia, lăsându-l pe Antipater ca regent.

Cucerirea Imperiului Ahemenid

Articole principale: Războaiele lui Alexandru cel Mare și Cronologia expediției lui Alexandru cel Mare în Asia

Strategia

Articol principal: Tacticile militare ale lui Alexandru cel Mare#Strategia generală

Invazia Persiei de către Alexandru, privită în ansamblu, a fost considerată un exemplu suprem de „linie strategică” în conducerea războiului, formată din „lanțul logic care leagă operațiunile într-un singur întreg”. În lucrarea sa Strategy, ofițerul și teoreticianul militar sovietic Aleksandr Svechin descrie etapele strategiei lui Alexandru. După ce și-a asigurat baza din Grecia și din Balcani prin supunerea adversarilor săi politici și și-a protejat spatele prin cucerirea întregului litoral afro-asiatic, unde se aflau bazele flotei persane și de unde aceasta era aprovizionată, Alexandru a trecut la confruntarea directă cu perșii. Astfel, potrivit lui Svechin, el a rezolvat „într-o manieră exemplară” problema permanentă a unei armate care desfășoară operațiuni în adâncimea teritoriului inamic.

Asia Mică

Pentru informații suplimentare, vezi Bătălia de la Granicus, Asediul Halicarnasului și Asediul Miletului

Harta imperiului lui Alexandru și traseul campaniilor sale

900km
559miles

15

Babilon

14

Malli

13

Hydaspes

12

Cophen

11

Ciropolis

10

Porțile Persane

9

Uxieni

8

Gaugamela

7

Alexandria

6

Gaza

5

Tir

4

Issos

3

Milet

2

Granicus

1

Pella

   

După victoria din Bătălia de la Cheroneea (338 î.Hr.), Filip al II-lea a început să-și consolideze poziția de hēgemṓn (greacă modernă ἡγεμών) al unei ligi care, potrivit lui Diodor, urma să poarte o campanie împotriva perșilor pentru numeroasele nedreptăți suferite de greci în timpul invaziei persane din 480 î.Hr. și să elibereze polisurile grecești de pe coasta vestică a Asiei Mici și de pe insule de sub stăpânirea ahemenidă. În 336 î.Hr., i-a trimis pe Parmenion, Amyntas, Andromenes și Attalos, împreună cu o armată de 10.000 de oameni, în Anatolia, pentru a pregăti invazia. Polisurile grecești de pe coasta vestică a Anatoliei s-au răsculat, până când a sosit vestea că Filip fusese asasinat și că tânărul său fiu Alexandru îi succedase la tron. Macedonenii au fost demoralizați de moartea lui Filip și au fost ulterior învinși lângă Magnesia de trupele ahemenide comandate de mercenarul Memnon din Rodos.

Preluând proiectul de invazie al lui Filip al II-lea, armata lui Alexandru a traversat Hellespontul în 334 î.Hr., cu aproximativ 48.100 de infanteriști, 6.100 de călăreți și 120 de corăbii ale căror echipaje însumau 38.000 de oameni, proveniți din Macedonia și din diferite polisuri grecești, la care se adăugau mercenari și contingente recrutate din Tracia, Peonia și Iliria. Alexandru și-a manifestat intenția de a cuceri întregul Imperiu Ahemenid aruncând o suliță în pământul Asiei și declarând că primea Asia ca dar din partea zeilor. Gestul demonstra și dorința lui Alexandru de a purta război, în contrast cu preferința tatălui său pentru diplomație.

După o primă victorie asupra trupelor persane în Bătălia de la Granicus, Alexandru a primit capitularea Sardesului, centru administrativ persan și sediu al unui important tezaur; apoi a înaintat de-a lungul coastei Ioniei, acordând autonomie și regimuri democratice polisurilor grecești. Milet, aflat în mâinile trupelor ahemenide, a necesitat o operațiune de asediu atent pregătită, în condițiile în care flota persană se afla în apropiere. Mai la sud, la Halicarnas, în Caria, Alexandru a purtat cu succes primul său asediu de mare amploare, obligându-i în cele din urmă pe adversarii săi, comandantul mercenar Memnon din Rodos și satrapul persan al Cariei, Orontobates, să se retragă pe mare. Alexandru i-a încredințat conducerea Cariei Ade, membră a dinastiei Hecatomnizilor, care l-a adoptat pe Alexandru.

Alexandru taie Nodul gordian, de Jean-Simon Berthélemy (1767)

De la Halicarnas, Alexandru a înaintat în regiunea muntoasă a Liciei și în câmpia Pamfiliei, impunându-și autoritatea asupra tuturor cetăților de coastă pentru a-i lipsi pe perși de baze navale. Dincolo de Pamfilia, litoralul nu mai dispunea de porturi importante, astfel că Alexandru s-a îndreptat spre interior. La Termessos, Alexandru a supus cetatea pisidiană fără a o lua cu asalt. În vechea capitală frigiană Gordion, Alexandru a „dezlegat” până atunci insolubilul Nodul gordian, faptă despre care se spunea că îi era rezervată viitorului „rege al Asiei”. Potrivit legendei, Alexandru a declarat că nu conta în ce fel era desfăcut nodul și l-a tăiat cu sabia.

Levantul și Siria

Pentru informații suplimentare, vezi Bătălia de la Issos și Asediul Tirului (332 î.Hr.)

În primăvara anului 333 î.Hr., Alexandru a traversat Taurusul și a pătruns în Cilicia. După o îndelungată întrerupere provocată de o boală, a pornit mai departe spre Siria. Deși armata mult mai numeroasă a lui Darius reușise să-i ocolească pozițiile, Alexandru s-a întors în Cilicia, unde l-a învins pe Darius la Issos. Darius a fugit de pe câmpul de luptă, provocând dezagregarea armatei sale, și și-a lăsat în urmă soția, cele două fiice, mama, Sisygambis, precum și un tezaur considerabil. El i-a propus lui Alexandru un tratat de pace prin care îi ceda teritoriile pierdute și oferea o răscumpărare de 10.000 de talanți attici pentru familia sa. Alexandru i-a răspuns că, întrucât era acum rege al Asiei, numai el putea hotărî împărțirea teritoriilor. Alexandru a trecut apoi la ocuparea Siriei și a celei mai mari părți a litoralului Levantului. În anul următor, 332 î.Hr., a fost nevoit să atace Tir, pe care l-a cucerit după un asediu lung și dificil. Bărbații apți de luptă au fost masacrați, iar femeile și copiii au fost vânduți ca sclavi.

Egiptul

Pentru informații suplimentare, vezi Asediul Gazei (332 î.Hr.)

Numele lui Alexandru scris cu hieroglife egiptene (de la dreapta la stânga), c. 332 î.Hr., Egipt. Muzeul Luvru.

După distrugerea Tirului de către Alexandru, majoritatea cetăților de pe drumul către Egipt au capitulat rapid. Alexandru a întâmpinat însă rezistență la Gaza. Fortăreața era puternic întărită și ridicată pe o înălțime, ceea ce a făcut necesar un asediu. Când „inginerii săi i-au arătat că, din cauza înălțimii movilei, acest lucru ar fi imposibil... Alexandru a fost cu atât mai hotărât să încerce”. După trei asalturi nereușite, fortăreața a căzut, însă nu înainte ca Alexandru să fi suferit o rană gravă la umăr. Ca și la Tir, bărbații apți de luptă au fost trecuți prin sabie, iar femeile și copiii au fost vânduți ca sclavi.

Alexandru a pătruns în Egipt spre sfârșitul anului 332 î.Hr., unde a fost primit ca eliberator. Pentru a-și legitima preluarea puterii și a fi recunoscut drept continuator al lungii succesiuni a faraonilor, Alexandru a adus jertfe zeilor la Memphis și a mers să consulte vestitul oracol al lui Amon-Ra din Oaza Siwa, în deșertul libian, unde a fost proclamat fiu al zeului Amon. Din acel moment, Alexandru s-a referit adesea la Zeus-Amon ca la adevăratul său tată, iar după moartea sa, monedele l-au reprezentat cu coarne, coarnele lui Amon fiind folosite ca simbol al naturii sale divine. Grecii au interpretat acest mesaj — unul pe care zeii îl adresau tuturor faraonilor — drept o profeție.

Egiptul era doar unul dintre numeroasele teritorii cucerite de Alexandru de la perși. După călătoria la Siwa, Alexandru a fost încoronat în templul lui Ptah de la Memphis. Se pare că populația egipteană nu a fost deranjată nici de faptul că era străin, nici de absența sa aproape permanentă pe durata domniei. Alexandru a restaurat templele neglijate de perși și a ridicat noi monumente dedicate zeilor egipteni. În Templul din Luxor, în apropiere de Karnak, a construit o capelă pentru barca sacră. În cele câteva luni petrecute în Egipt, a reformat sistemul fiscal după modele grecești și a organizat ocupația militară a țării, însă la începutul anului 331 î.Hr. a plecat din nou în Asia pentru a-i urmări pe perși.

În timpul șederii sale în Egipt, a întemeiat Alexandria, care, după moartea sa, avea să devină prospera capitală a Regatului Ptolemeic. După moartea lui Alexandru, stăpânirea Egiptului i-a revenit lui Ptolemeu I, fiul lui Lagos și întemeietorul dinastiei Ptolemeice (305–30 î.Hr.).

Asiria și Babilonia

Pentru informații suplimentare, vezi Bătălia de la Gaugamela

Intrarea lui Alexandru în Babilon, de Charles Le Brun (1665)

Părăsind Egiptul în 331 î.Hr., Alexandru a înaintat spre est, în Asiria ahemenidă din Mesopotamia Superioară (astăzi nordul Irakului), și l-a învins din nou pe Darius în Bătălia de la Gaugamela. Darius a fugit din nou de pe câmpul de luptă, iar Alexandru l-a urmărit până la Arbela (actualul Erbil). Gaugamela avea să fie ultima și decisiva confruntare dintre cei doi. Darius a fugit peste munți către Ecbatana (actualul Hamadan), în timp ce Alexandru a ocupat Babilonul.

Jurnalele astronomice babiloniene consemnează că „regele lumii, Alexandru” și-a trimis cercetașii cu un mesaj către locuitorii Babilonului înainte de a intra în cetate: „Nu voi intra în casele voastre”.

Persia

Pentru informații suplimentare, vezi Bătălia de la Porțile Persane

Locul Porților Persane în actualul Iran; drumul a fost construit în anii 1990.

De la Babilon, Alexandru s-a îndreptat spre Susa, una dintre capitalele Imperiului Ahemenid, și i-a capturat tezaurul. A trimis cea mai mare parte a armatei către capitala ceremonială ahemenidă Persepolis, pe Drumul Regal. Alexandru însuși a ales un corp de trupe cu care a urmat ruta directă către cetate. A luat apoi cu asalt trecătoarea Porților Persane din actualii Munții Zagros, blocată de o armată persană comandată de Ariobarzanes, satrapul Persidei, și s-a grăbit spre Persepolis înainte ca garnizoana cetății să poată jefui tezaurul.

La intrarea în Persepolis, Alexandru le-a permis trupelor sale să jefuiască cetatea timp de câteva zile. Alexandru a rămas la Persepolis timp de cinci luni. În timpul șederii sale, a izbucnit un incendiu în palatul estic al lui Xerxes I și s-a extins în restul cetății. Printre cauzele posibile s-au numărat un accident produs în timpul unui ospăț sau o răzbunare deliberată pentru incendierea Acropolei Atenei de către Xerxes în timpul celui de-al Doilea Război Medic; Plutarh și Diodor susțin că însoțitoarea lui Alexandru, hetaira Thais, ar fi instigat și declanșat incendiul. Chiar în timp ce privea cetatea arzând, Alexandru a început să-și regrete hotărârea. Plutarh afirmă că le-a poruncit oamenilor săi să stingă focul, însă flăcările se răspândiseră deja în cea mai mare parte a cetății. Curtius susține că Alexandru nu și-a regretat hotărârea decât în dimineața următoare. Plutarh relatează o anecdotă potrivit căreia Alexandru s-a oprit și a vorbit unei statui căzute a lui Xerxes ca și cum aceasta ar fi fost o persoană vie:

Să trec mai departe și să te las zăcând aici din pricina expedițiilor pe care le-ai condus împotriva Greciei sau să te ridic din nou pentru mărinimia și virtuțile tale în celelalte privințe?

Prăbușirea Imperiului Ahemenid și campaniile din Orient

Document administrativ din Bactria, datat în al șaptelea an al domniei lui Alexandru (324 î.Hr.), care conține cea mai veche utilizare cunoscută a formei „Alexandros” a numelui său, Colecția Khalili de documente aramaice

Alexandru l-a urmărit apoi pe Darius, mai întâi în Media și apoi în Partia. Regele persan nu-și mai controla propriul destin și a fost luat prizonier de Bessus, satrapul Bactriei și totodată rudă a sa. Pe măsură ce Alexandru se apropia, Bessus le-a poruncit oamenilor săi să-l rănească mortal pe Marele Rege, după care s-a proclamat succesor al lui Darius sub numele de Artaxerxes al V-lea și s-a retras în Asia Centrală pentru a purta un război de gherilă împotriva lui Alexandru. Alexandru a înmormântat rămășițele lui Darius alături de predecesorii săi ahemenizi, cu onoruri regale. El a susținut că, înainte de a muri, Darius îl desemnase drept succesor la tronul ahemenid. În mod obișnuit, se consideră că Imperiul Ahemenid s-a prăbușit odată cu moartea lui Darius. Totuși, deoarece formele fundamentale ale vieții comunitare și structura generală a administrației au fost păstrate și refăcute de Alexandru sub propria sa conducere, acesta, în cuvintele iranologului Pierre Briant, „poate fi considerat, prin urmare, că a acționat în multe privințe ca ultimul dintre ahemenizi”.

Alexandru îl considera pe Bessus un uzurpator și a pornit să-l înfrângă. Această campanie, îndreptată inițial împotriva lui Bessus, s-a transformat într-o amplă expediție prin Asia Centrală. Alexandru a întemeiat o serie de noi orașe, toate purtând numele Alexandria, printre care actualul Kandahar din Afganistan și Alexandria Eschate („Alexandria cea mai îndepărtată”) în actualul Tadjikistan. Campania l-a purtat pe Alexandru prin mai multe satrapii din actualul Afganistan și din Asia Centrală, printre care Media, Partia, Aria, Drangiana, Arahosia, Bactria și Sciția.

În 329 î.Hr., Spitamenes, care ocupa o funcție neprecizată în satrapia Sogdianei, l-a trădat pe Bessus și l-a predat lui Ptolemeu, unul dintre însoțitorii de încredere ai lui Alexandru, iar Bessus a fost executat. Mai târziu însă, în timp ce Alexandru se afla pe Iaxartes, confruntându-se cu incursiunea unei armate de nomazi călare, Spitamenes a ridicat Sogdiana la revoltă. Alexandru i-a învins personal pe sciți în Bătălia de la Iaxartes și a lansat imediat o campanie împotriva lui Spitamenes, pe care l-a învins în Bătălia de la Gabai. După înfrângere, Spitamenes a fost ucis de propriii săi oameni, care au cerut apoi pace.

Probleme și comploturi

Uciderea lui Clitus, de André Castaigne (1898–1899)

În această perioadă, Alexandru a adoptat la curtea sa unele elemente ale vestimentației și obiceiurilor persane, în special practica numită proskynesis, care putea consta fie într-un sărut simbolic al mâinii, fie într-o prosternare la pământ, gest prin care perșii își manifestau respectul față de superiorii lor sociali. Aceasta făcea parte din strategia mai amplă a lui Alexandru de a obține sprijinul și colaborarea aristocrației iraniene. Grecii considerau însă că proskynesis era un gest rezervat zeilor și au ajuns să creadă că Alexandru intenționa să se divinizeze impunându-l. Din această cauză, Alexandru a pierdut simpatia multora dintre compatrioții săi și, în cele din urmă, a renunțat la această practică.

În timpul îndelungatei stăpâniri ahemenide, funcțiile de rang înalt din numeroase sectoare ale imperiului, inclusiv administrația centrală, armata și satrapiile, fuseseră rezervate în mod expres iranienilor și, într-o foarte mare măsură, aristocrației persane. În multe cazuri, aceștia erau legați de familia regală ahemenidă și prin alianțe matrimoniale. Pentru Alexandru, aceasta ridica problema dacă trebuia să se folosească de diferitele structuri și grupuri care asiguraseră timp îndelungat soliditatea și unitatea imperiului. Pierre Briant explică faptul că Alexandru și-a dat seama că nu era suficient să exploateze contradicțiile interne ale sistemului imperial, așa cum făcuse în Asia Mică, Babilonia sau Egipt; trebuia, de asemenea, să (re)creeze o administrație centrală, cu sau fără sprijinul iranienilor. Încă din 334 î.Hr. și-a demonstrat înțelegerea acestei situații atunci când l-a provocat pe regele aflat la putere, Darius al III-lea, „însușindu-și principalele elemente ale ideologiei monarhiei ahemenide, în special tema regelui care protejează ținuturile și țăranii”. În 332 î.Hr., Alexandru i-a scris lui Darius al III-lea o scrisoare în care susținea că era mai vrednic decât Darius „să succeadă la tronul ahemenid”. Totuși, hotărârea ulterioară a lui Alexandru de a incendia palatul ahemenid de la Persepolis, împreună cu respingerea și opoziția puternică a „întregului popor persan”, au făcut imposibil ca acesta să se prezinte drept succesor legitim al lui Darius. În schimb, împotriva lui Bessus (Artaxerxes al V-lea), adaugă Briant, Alexandru și-a reafirmat „pretenția la legitimitate în calitate de răzbunător al lui Darius al III-lea”.

A fost descoperit un complot împotriva vieții sale, iar unul dintre ofițerii săi, Filotas, a fost executat pentru că nu-l avertizase pe Alexandru. Moartea fiului a atras și moartea tatălui: Parmenion, căruia îi fusese încredințată paza tezaurului de la Ecbatana, a fost asasinat din ordinul lui Alexandru pentru a împiedica orice tentativă de răzbunare. Cel mai cunoscut episod a fost însă uciderea de către Alexandru însuși a omului care îi salvase viața la Granicus, Clitus cel Negru, în timpul unei altercații violente petrecute sub influența alcoolului la Maracanda (actualul Samarkand, în Uzbekistan). În timpul disputei, Clitus l-a acuzat pe Alexandru de mai multe erori de judecată și, mai ales, că abandonase tradițiile macedonene în favoarea unui mod de viață oriental corupt.

Mai târziu, în timpul campaniei din Asia Centrală, a fost descoperit un al doilea complot împotriva vieții sale, pus la cale de propriii paji regali. Istoricul său oficial, Calistene din Olint, a fost implicat în complot, iar în Anabasis Alexandri, Arrian afirmă că atât Calistene, cât și pajii au fost supuși torturii pe patul de tortură și probabil au murit la scurt timp după aceea. Nu este clar dacă Calistene a fost într-adevăr implicat în complot, deoarece înainte de a fi acuzat căzuse deja în dizgrație după ce condusese opoziția față de încercarea de introducere a proskynesis.

Macedonia în absența lui Alexandru

Când Alexandru a pornit spre Asia, l-a lăsat la conducerea Macedoniei pe generalul său Antipater, un conducător militar și politic experimentat și membru al „vechii gărzi” a lui Filip al II-lea. Distrugerea Tebei de către Alexandru a făcut ca Grecia să rămână liniștită în absența sa. Singura excepție a fost chemarea la arme lansată de regele spartan Agis al III-lea în 331 î.Hr.; Antipater l-a învins și l-a ucis în Bătălia de la Megalopolis. Antipater a lăsat pedepsirea spartanilor în seama Ligii de la Corint, care, la rândul ei, i-a trimis chestiunea lui Alexandru, iar acesta a hotărât să-i ierte. Între Antipater și Olimpia existau, de asemenea, tensiuni considerabile, fiecare plângându-se lui Alexandru de celălalt.

În general, Grecia a cunoscut o perioadă de pace și prosperitate în timpul campaniei lui Alexandru în Asia. Alexandru a trimis înapoi sume uriașe provenite din cuceririle sale, ceea ce a stimulat economia și a intensificat schimburile comerciale în întregul său imperiu. Totuși, cererile constante de trupe ale lui Alexandru și migrarea macedonenilor în întregul imperiu au epuizat resursele umane ale Macedoniei, slăbind-o considerabil în anii de după moartea lui Alexandru și contribuind, în cele din urmă, la supunerea ei de către Roma după Al Treilea Război Macedonean (171–168 î.Hr.).

Emisiunile monetare

Tetradrahmă de argint a lui Alexandru cel Mare, bătută de Balacros sau de succesorul său Menes, ambii foști somatophylakes (gărzi de corp) ai lui Alexandru, în perioada în care au deținut succesiv funcția de satrap al Ciliciei, în timpul vieții lui Alexandru, c. 333–327 î.Hr. Pe avers este reprezentat Heracle, strămoșul dinastiei regale macedonene, iar pe revers apare Zeus Aetophoros așezat pe tron.

Cucerirea de către Filip al II-lea a Pangeului și apoi a insulei Thasos, între 356 și 342 î.Hr., a adus sub controlul Macedoniei bogate zăcăminte de aur și argint.

Se pare că Alexandru a introdus noi emisiuni monetare în Cilicia, la Tars, după Bătălia de la Issos din 333 î.Hr., acestea devenind ulterior principalele emisiuni monetare ale imperiului. Alexandru a bătut stateri de aur, tetradrahme și drahme de argint, precum și diferite nominale fracționare din bronz. Tipurile monetare au rămas constante în întregul său imperiu. Seria de aur prezenta pe avers capul zeiței Atena, iar pe revers o Nike înaripată (Victoria). Monedele de argint prezentau pe avers capul imberb al lui Heracle, acoperit cu pielea leului, iar pe revers pe Zeus Aetophoros („purtătorul de vultur”), așezat pe tron și ținând un sceptru în mâna stângă. Acest tip monetar îmbina elemente grecești și ne-grecești. Heracle și Zeus erau divinități importante pentru macedoneni, Heracle fiind considerat strămoșul dinastiei temenide, iar Zeus protectorul principalului sanctuar macedonean, Dion. Leul era, de asemenea, animalul simbolic al zeului anatolian Sandas, venerat la Tars. Reprezentarea de pe reversul tetradrahmelor lui Alexandru urmează îndeaproape imaginea zeului Baaltars (Baal din Tars) de pe staterii de argint bătuți la Tars de satrapul persan Mazaios, înainte de cucerirea lui Alexandru.

Alexandru nu a încercat să impună un sistem monetar imperial uniform în toate teritoriile nou cucerite. Monedele persane au continuat să circule în toate satrapiile imperiului.

Campania din India

Articol principal: Campania indiană a lui Alexandru cel Mare

Pătrunderea în subcontinentul indian

Invazia subcontinentului indian de către Alexandru

După moartea lui Spitamenes și căsătoria cu Roxana (Raoxshna în iraniana veche), menită să consolideze relațiile cu noile sale satrapii, Alexandru și-a îndreptat atenția spre subcontinentul indian. El le-a cerut căpeteniilor din fosta satrapie a Gandharei (în actuala vale a Peshawarului) să vină la el și să se supună autorității sale. Omphis (cunoscut și sub numele de Taxiles), stăpânitorul Taxilei, al cărui regat se întindea de la Indus până la Hydaspes (Jhelum), s-a supus, însă căpeteniile unor triburi montane, printre care aspasienii și assakenii, ramuri ale Kambojilor (cunoscute în textele indiene și sub numele de Ashvayanas și Ashvakayanas), au refuzat să se supună.

În iarna anilor 327/326 î.Hr., Alexandru a condus personal campania de pe Cophen împotriva aspasienilor din Valea Kunar, a guraenilor din Valea Panjkora și a assakenilor din Valea Swat. A urmat o luptă înverșunată cu aspasienii, în cursul căreia Alexandru a fost rănit la umăr de un proiectil, însă aceștia au fost în cele din urmă învinși. Alexandru s-a confruntat apoi cu assakenii, care au opus rezistență din fortărețele de la Massaga, Ora și Aornos.

Asediul Aornosului, de André Castaigne, 1899.

Fortăreața de la Massaga a fost cucerită după mai multe zile de lupte sângeroase, în timpul cărora Alexandru a fost grav rănit la gleznă. Potrivit lui Curtius, „Alexandru nu numai că a măcelărit întreaga populație din Massaga, ci i-a redus și clădirile la ruine”. Un masacru asemănător a urmat la Ora. După căderea cetăților Massaga și Ora, numeroși assakeni s-au refugiat în fortăreața Aornos. Alexandru i-a urmărit îndeaproape și a cucerit această poziție strategică după patru zile de lupte sângeroase. După moartea căpeteniei assakenilor, mama acestuia, regina Cleophis, s-a supus lui Alexandru.

După cucerirea Aornosului, Alexandru a traversat Indusul. Omphis s-a grăbit să-i înlăture orice suspiciune și l-a întâmpinat cu daruri de mare valoare, punându-se pe sine și toate trupele sale la dispoziția regelui macedonean. Alexandru nu numai că i-a restituit lui Omphis titlul și darurile, ci i-a oferit și un set de „veșminte persane, podoabe de aur și argint, 30 de cai și 1.000 de talanți în aur”. Alexandru și-a împărțit apoi forțele, iar Omphis i-a ajutat pe Hefaistion și Perdiccas să construiască un pod peste Indus, în locul unde fluviul face o cotitură la Udabandhapura, le-a aprovizionat trupele și l-a primit pe Alexandru împreună cu întreaga sa armată în capitala sa, Taxila, cu toate dovezile de prietenie și cu cea mai generoasă ospitalitate.

Falanga atacând centrul în Bătălia de la Hydaspes, de André Castaigne (1898–1899)

În timpul înaintării ulterioare a regelui Macedoniei, Omphis l-a însoțit cu 5.000 de oameni și a participat, în 326 î.Hr., la Bătălia de la Hydaspes împotriva regelui Porus, care stăpânea teritoriul dintre Hydaspes și Acesines (Chenab), în Punjab. Alexandru a obținut o mare victorie împotriva lui Porus. Omphis a fost trimis de Alexandru să-l urmărească pe Porus și să-i ofere condiții favorabile, dar a fost cât pe ce să-și piardă viața în mâinile vechiului său adversar. Ulterior, cei doi rivali au fost împăcați prin mijlocirea personală a lui Alexandru. Omphis a contribuit în mod substanțial la echiparea flotei de pe Hydaspes și a primit din partea lui Alexandru conducerea întregului teritoriu dintre acest râu și Indus. Alexandru a fost impresionat și de vitejia lui Porus și l-a făcut aliatul său. L-a numit satrap și i-a adăugat teritoriului stăpânit până atunci alte ținuturi spre sud-est, până la Hyphasis (Beas). Menținerea la conducere a unor stăpânitori locali l-a ajutat pe Alexandru să controleze aceste teritorii aflate la mare distanță de Grecia. Autoritatea lui Omphis a fost extinsă considerabil după moartea lui Filip, fiul lui Machatas, iar acesta și-a păstrat poziția atât după moartea lui Alexandru (323 î.Hr.), cât și în cadrul noii împărțiri a satrapiilor stabilite la Triparadisus, în 321 î.Hr.

Victoria lui Alexandru asupra lui Porus, de Charles-André van Loo (1705–1765).

Alexandru a întemeiat două orașe pe malurile opuse ale Hydaspesului, numindu-l pe unul dintre ele Bucefala, în cinstea calului său, care a murit aproximativ în această perioadă. Celălalt a fost Niceea („Victoria”), despre care se crede că se afla pe locul actualului Mong. Filostrat cel Bătrân, în Viața lui Apollonios din Tyana, scrie că în armata lui Porus se afla un elefant care luptase cu mare vitejie împotriva armatei lui Alexandru. Alexandru l-a consacrat lui Helios (Soarele) și l-a numit Aiax, considerând că un animal atât de mare merita un nume măreț. Elefantul avea inele de aur în jurul colților, pe care era gravată în greacă inscripția: „Alexandru, fiul lui Zeus, îl consacră pe Aiax lui Helios” (ΑΛΕΞΑΝΔΡΟΣ Ο ΔΙΟΣ ΤΟΝ ΑΙΑΝΤΑ ΤΩΙ ΗΛΙΩΙ).

Răscoala armatei la Hyphasis

Asia în 323 î.Hr.: Imperiul Nanda și Gangaridai din subcontinentul indian, în raport cu imperiul lui Alexandru și statele învecinate

La est de regatul lui Porus, în apropierea Gangelui, se afla Imperiul Nanda din Magadha, iar mai spre est, Gangaridai, în regiunea Bengal. Temându-se de perspectiva confruntării cu alte armate numeroase și epuizată după ani de campanii, armata lui Alexandru s-a răsculat pe râul Hyphasis (Beas) și a refuzat să înainteze mai departe spre est. Acest râu marchează astfel limita estică a cuceririlor lui Alexandru.

În ceea ce-i privește pe macedoneni, lupta cu Porus le-a slăbit curajul și le-a oprit înaintarea mai departe în India. După ce abia reușiseră să respingă un dușman care adunase numai douăzeci de mii de pedestrași și două mii de călăreți, ei s-au împotrivit cu înverșunare lui Alexandru atunci când acesta a insistat să traverseze și fluviul Gange, a cărui lățime, după cum aflaseră, era de treizeci și doi furlongi [6,4 km], iar adâncimea de o sute fathomi [180 m], în timp ce malul celălalt era acoperit de mulțimi de ostași, călăreți și elefanți. Li se spusese că regii gandariților și praesilor îi așteptau cu optzeci de mii de călăreți, două sute de mii de pedestrași, opt mii de care de luptă și șase mii de elefanți de război.

Alexandru a încercat să-și convingă soldații să înainteze mai departe, însă generalul său Coenos l-a rugat să-și schimbe hotărârea și să se întoarcă; oamenii, spunea acesta, „tânjeau să-și revadă părinții, soțiile și copiii, patria”. Alexandru a cedat în cele din urmă și s-a îndreptat spre sud, coborând de-a lungul Indusului. Pe drum, armata sa a cucerit teritoriul locuit de malli în timpul campaniei împotriva mallilor; în cursul asediului unei cetăți a mallilor, Alexandru a fost rănit aproape mortal când o săgeată i-a străpuns armura și i-a pătruns în plămân.

Alexandru a trimis cea mai mare parte a armatei în Carmania (în sudul actualului Iran), sub comanda generalului Crateros, și i-a încredințat amiralului Nearhos conducerea unei flote însărcinate să exploreze litoralul Golfului Persic, în timp ce el a condus restul armatei înapoi spre Persia pe ruta sudică, mai dificilă, prin deșertul Gedrosiei și Makran. Alexandru a ajuns la Susa în 324 î.Hr., dar numai după ce pierduse numeroși oameni din cauza condițiilor aspre ale deșertului.

Ultimii ani în Persia

Descoperind că numeroși satrapi și guvernatori militari comiseseră abuzuri în absența sa, Alexandru a executat mai mulți dintre ei, ca exemplu, în drumul său spre Susa. Drept gest de recunoștință, a achitat datoriile soldaților săi și a anunțat că îi va trimite înapoi în Macedonia, sub conducerea lui Crateros, pe veteranii vârstnici și pe cei deveniți inapți pentru serviciul militar. Trupele i-au înțeles greșit intenția și s-au răsculat la Opis. Au refuzat să fie lăsate la vatră și au criticat adoptarea de către Alexandru a obiceiurilor și veșmintelor persane, precum și integrarea ofițerilor și soldaților persani în unitățile macedonene.

După trei zile, neputându-i convinge pe oameni să renunțe la revoltă, Alexandru le-a acordat perșilor funcții de comandă în armată și a conferit unităților persane titluri militare macedonene. Macedonenii și-au cerut repede iertare, iar Alexandru a acceptat și a organizat un mare ospăț la care au participat câteva mii dintre oamenii săi. În încercarea de a crea o armonie durabilă între supușii săi macedoneni și persani, Alexandru a organizat nunțile colective de la Susa, în cadrul cărora ofițerii săi superiori s-au căsătorit cu femei din aristocrația persană și din alte familii nobile; puține dintre aceste căsătorii par însă să fi durat mai mult de un an.

Alexandru la mormântul lui Cirus cel Mare, de Pierre-Henri de Valenciennes (1796)

Între timp, după întoarcerea în Persia, Alexandru a aflat că paznicii mormântului lui Cirus cel Mare de la Pasargadae îl profanaseră și i-a executat fără întârziere. Alexandru îl admira pe Cirus cel Mare și încă din tinerețe citise Ciropedia lui Xenofon, care îl înfățișa pe Cirus ca erou militar, rege și legiuitor. În timpul vizitei sale la Pasargadae, Alexandru i-a poruncit arhitectului său Aristobul din Cassandreia să împodobească interiorul camerei funerare a mormântului lui Cirus.

Ulterior, Alexandru s-a deplasat la Ecbatana pentru a recupera cea mai mare parte a tezaurului persan. Acolo, cel mai apropiat prieten al său, Hefaistion, a murit în urma unei boli sau, potrivit unei alte ipoteze, a unei otrăviri. Moartea lui Hefaistion l-a devastat pe Alexandru, care a poruncit pregătirea unui costisitor rug funerar la Babilon și a decretat doliu public. Revenit la Babilon, Alexandru a plănuit o serie de noi campanii, începând cu invadarea Arabiei.

Moartea și succesiunea

Articol principal: Moartea lui Alexandru cel Mare

Un jurnal astronomic babilonian (c. 323–322 î.Hr.) care consemnează moartea lui Alexandru (Muzeul Britanic, Londra)

La 10 sau 11 iunie 323 î.Hr., Alexandru a murit în palatul lui Nabucodonosor al II-lea, la Babilon, la vârsta de 32 de ani. Există două versiuni principale privind moartea lui Alexandru, care diferă ușor în detalii. Potrivit relatării lui Plutarh, cu aproximativ 14 zile înainte de moarte, Alexandru l-a ospătat pe amiralul Nearhos și și-a petrecut noaptea și ziua următoare bând împreună cu Medius din Larisa. Alexandru a făcut febră, iar starea sa s-a agravat până când nu a mai putut vorbi. Soldaților de rând, îngrijorați de sănătatea sa, li s-a permis să treacă prin fața lui, în timp ce el îi saluta în tăcere printr-un gest al mâinii. În cea de-a doua relatare, Diodor afirmă că Alexandru a fost cuprins de dureri după ce a băut un vas mare cu vin neamestecat în cinstea lui Heracle, fiind urmate de 11 zile de slăbiciune; nu ar fi făcut febră, ci ar fi murit după o perioadă de suferință. Arrian menționează și el această versiune ca alternativă, însă Plutarh o respinge în mod explicit.

Având în vedere frecvența asasinatelor în rândul aristocrației macedonene și vârsta relativ tânără a lui Alexandru, ipoteza unei morți provocate apare în mai multe relatări despre sfârșitul său. Diodor, Plutarh, Arrian și Iustin menționează cu toții teoria potrivit căreia Alexandru ar fi fost otrăvit. Iustin afirmă că Alexandru a fost victima unui complot, în timp ce Plutarh respinge această versiune drept o invenție, iar Diodor și Arrian precizează că o menționează numai pentru a oferi o relatare completă. Relatările sunt însă destul de concordante în a-l desemna pe Antipater, recent înlăturat din funcția de regent al Macedoniei și înlocuit cu Crateros, drept conducător al presupusului complot. Este posibil ca acesta să fi considerat chemarea sa la Babilon drept o condamnare la moarte și, după ce văzuse soarta lui Parmenion și Filotas, să fi pus la cale otrăvirea lui Alexandru prin fiul său Iollas, care era paharnicul regelui. S-a sugerat chiar că Aristotel ar fi putut participa la complot. Cel mai puternic argument împotriva teoriei otrăvirii este faptul că au trecut douăsprezece zile între debutul bolii și moarte; probabil că otrăvuri cu un efect atât de lent nu erau disponibile în epocă.

Totuși, într-un documentar BBC din 2003 consacrat investigării morții lui Alexandru, Leo Schep de la Centrul Național pentru Otrăvuri din Noua Zeelandă a propus că știrigoaia albă (Veratrum album), cunoscută în Antichitate, ar fi putut fi folosită pentru otrăvirea lui Alexandru. Într-un articol publicat în 2014 în revista Clinical Toxicology, Schep a sugerat că vinul lui Alexandru ar fi fost otrăvit cu Veratrum album și că aceasta ar produce simptome compatibile cu succesiunea evenimentelor descrise în Romanul lui Alexandru. Otrăvirea cu Veratrum album poate avea o evoluție prelungită și s-a sugerat că, dacă Alexandru a fost într-adevăr otrăvit, această plantă reprezintă cea mai plauzibilă cauză. O altă explicație bazată pe otrăvire, propusă în 2010, susținea că împrejurările morții sale erau compatibile cu otrăvirea cu apă din râul Styx (actualul Mavroneri, în Arcadia, Grecia), care ar fi conținut calicheamicină, un compus toxic produs de bacterii.

Au fost propuse și mai multe cauze naturale, printre care malaria și febra tifoidă. Un articol publicat în 1998 în The New England Journal of Medicine atribuia moartea lui Alexandru febrei tifoide, complicată de perforație intestinală și paralizie ascendentă. O analiză din 2004 a sugerat o spondilită piogenă sau meningită. Și alte boli sunt compatibile cu simptomele, printre care pancreatita acută, infecția cu Virusul West Nile, și Sindromul Guillain-Barré. Teoriile privind cauzele naturale subliniază, de asemenea, că starea generală de sănătate a lui Alexandru ar fi putut să se deterioreze după ani de consum excesiv de alcool și numeroase răni grave. Suferința provocată de moartea lui Hefaistion ar fi putut contribui și ea la declinul stării sale de sănătate.

Evenimente de după moarte

Vezi și: Mormântul lui Alexandru cel Mare.

Trupul lui Alexandru a fost depus într-un sarcofag antropoid din aur, umplut cu miere, care a fost apoi așezat într-un sicriu de aur. Potrivit lui Aelian, un prezicător numit Aristandros a profețit că ținutul în care Alexandru avea să fie înmormântat „va fi fericit și de necucerit pentru totdeauna”. Mai probabil, succesorii săi ar fi putut considera posesia trupului regelui drept un simbol al legitimității, întrucât înmormântarea monarhului precedent constituia o prerogativă regală.

Reconstituire din secolul al XIX-lea a cortegiului funerar al lui Alexandru, bazată pe descrierea lui Diodor din Sicilia

În timp ce cortegiul funerar al lui Alexandru se îndrepta spre Macedonia, Ptolemeu l-a interceptat și a dus trupul, pentru o vreme, la Memphis. Succesorul său, Ptolemeu al II-lea Filadelful, a transferat sarcofagul la Alexandria, unde a rămas cel puțin până în Antichitatea târzie. Ptolemeu al IX-lea Lathyros, unul dintre ultimii reprezentanți ai dinastiei, a înlocuit sarcofagul de aur al lui Alexandru cu unul de sticlă pentru a putea folosi aurul celui dintâi la baterea de monedă. Descoperirea, în 2014, a unui mormânt monumental în nordul Greciei, la Amfipolis, datând din epoca lui Alexandru cel Mare, a dat naștere unor speculații potrivit cărora acesta ar fi fost destinat inițial să devină locul de înmormântare al lui Alexandru. Ipoteza ar corespunde destinației inițiale a cortegiului funerar. Totuși, s-a constatat ulterior că monumentul îi fusese dedicat lui Hefaistion, cel mai apropiat prieten al lui Alexandru.

Pompei, Iulius Cezar și Augustus au vizitat cu toții mormântul din Alexandria; potrivit tradiției, Augustus i-ar fi rupt accidental nasul trupului mumificat al lui Alexandru. Despre Caligula se spunea că ar fi luat cuirasa lui Alexandru din mormânt pentru a o purta el însuși. În jurul anului 200, împăratul Septimius Severus a închis publicului mormântul lui Alexandru. Fiul și succesorul său, Caracalla, mare admirator al lui Alexandru, a vizitat mormântul în timpul propriei domnii. După acest moment, informațiile despre soarta mormântului devin neclare.

Detaliu reprezentându-l pe Alexandru pe Sarcofagul lui Alexandru

Așa-numitul „Sarcofag al lui Alexandru”, descoperit lângă Sidon și păstrat în prezent la Muzeele de Arheologie din Istanbul, poartă acest nume nu pentru că s-ar fi crezut că ar fi conținut rămășițele lui Alexandru, ci deoarece basoreliefurile sale îi înfățișează pe Alexandru și pe însoțitorii săi luptând împotriva perșilor și participând la vânători. Inițial s-a considerat că acesta ar fi fost sarcofagul lui Abdalonim (mort în 311 î.Hr.), regele Sidonului numit de Alexandru imediat după Bătălia de la Issos din 332 î.Hr. Totuși, în 1969, Karl Schefold a sugerat că sarcofagul ar putea data dintr-o perioadă anterioară morții lui Abdalonim.

Demades a comparat armata macedoneană de după moartea lui Alexandru cu Ciclopul orbit, din cauza numeroaselor mișcări întâmplătoare și dezordonate ale acesteia. De asemenea, Leostene a comparat anarhia dintre generalii macedoneni de după moartea lui Alexandru cu Ciclopul orbit, „care, după ce își pierduse ochiul, își întindea mâinile înainte, pipăind și bâjbâind, fără să știe unde să le așeze”.

Împărțirea Imperiului Macedonean

Articole principale: Împărțirea Babilonului și Diadohi

Regatele diadohilor în 301 î.Hr.: Regatul Ptolemeic (albastru închis), Imperiul Seleucid (galben), Regatul lui Lisimah (portocaliu) și Regatul Macedoniei (verde). Sunt reprezentate și Republica Romană (albastru deschis), Republica Cartagineză (violet) și Regatul Epirului (roșu).

Moartea lui Alexandru a fost atât de neașteptată, încât vestea ajunsă în Grecia nu a fost crezută imediat. Alexandru nu avea un moștenitor incontestabil sau legitim, iar fiul său cu Roxana, Alexandru al IV-lea, s-a născut abia după moartea tatălui său. Potrivit lui Diodor, însoțitorii lui Alexandru l-au întrebat pe patul de moarte cui îi lăsa regatul; răspunsul său laconic ar fi fost „tôi kratistôi” — „celui mai puternic”. O altă teorie susține că succesorii săi ar fi auzit, intenționat sau din greșeală, „tôi Kraterôi” — „lui Crateros”, generalul care conducea trupele macedonene înapoi spre patrie și căruia îi fusese recent încredințată regența Macedoniei. Arrian și Plutarh afirmă că Alexandru nu mai putea vorbi în acel moment, ceea ce sugerează că povestea ar fi apocrifă. Diodor, Curtius și Iustin relatează o versiune mai plauzibilă, potrivit căreia Alexandru i-ar fi înmânat inelul sigilar lui Perdiccas, unul dintre somatofilacii săi și comandant al cavaleriei hetairilor, în fața martorilor, desemnându-l astfel drept succesor.

Perdiccas nu a revendicat inițial puterea regală, propunând în schimb ca fiul încă nenăscut al Roxanei să devină rege, dacă avea să fie băiat, iar el însuși, Crateros, Leonnatos și Antipater să-i fie tutori și regenți. Infanteria macedoneană, aflată sub comanda lui Meleagru, a respins însă această înțelegere, deoarece fusese exclusă de la discuții. Soldații l-au susținut în schimb pe fratele vitreg al lui Alexandru, Filip Arrhidaios. În cele din urmă, cele două tabere s-au împăcat, iar după nașterea lui Alexandru al IV-lea, acesta și Filip al III-lea au fost proclamați regi asociați, deși autoritatea lor era în mare măsură nominală. Neînțelegerile și rivalitățile au cuprins curând tabăra macedoneană. Satrapiile repartizate de Perdiccas în cadrul Împărțirii Babilonului au devenit baze de putere din care fiecare general și-a urmărit propriile ambiții. După asasinarea lui Perdiccas în 321 î.Hr., unitatea imperiului s-a destrămat, iar între „Succesori” (diadohi) au urmat aproximativ patruzeci de ani de războaie, înainte ca lumea elenistică să se stabilizeze în jurul a trei mari centre de putere: Egiptul ptolemeic, statul seleucid din Siria și Persia și Macedonia antigonidă. În cursul acestor lupte, atât Alexandru al IV-lea, cât și Filip al III-lea au fost asasinați.

Ultimele planuri

Alexandru (stânga), purtând o kausia și luptându-se cu un leu asiatic alături de prietenul său Crateros (detaliu); mozaic de la sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr., Muzeul din Pella

Diodor afirmă că Alexandru îi înmânase lui Crateros instrucțiuni scrise detaliate cu ceva timp înainte de moarte, cunoscute drept „ultimele planuri” ale lui Alexandru. Crateros a început să pună în aplicare poruncile lui Alexandru, însă diadohii au hotărât să nu continue realizarea lor, considerându-le impracticabile și extravagante. În plus, Perdiccas citise trupelor macedonene din Babilon caietele care conțineau ultimele planuri ale lui Alexandru, iar acestea au votat împotriva punerii lor în aplicare.

Potrivit lui Diodor, ultimele planuri ale lui Alexandru prevedeau expansiunea militară în sudul și vestul Mediteranei, construcții monumentale și amestecarea populațiilor din Orient și Occident. Acestea includeau:

• construirea a 1.000 de corăbii mai mari decât triremele, precum și a unor porturi și a unui drum de-a lungul coastei africane până la Coloanele lui Hercule, care urmau să fie folosite pentru invadarea Cartaginei și a Mediteranei occidentale;
• ridicarea unor temple grandioase la Delos, Delfi, Dodona, Dion și Amfipolis, fiecare cu un cost de 1.500 de talanți, precum și a unui templu monumental dedicat Atenei la Troia;
• reunirea așezărilor mici în orașe mai mari („sinecisme”) și „strămutarea populațiilor din Asia în Europa și, în sens invers, din Europa în Asia, pentru a aduce cel mai mare continent la o unitate și prietenie comune prin căsătorii mixte și legături de familie”;
• construirea unui mormânt monumental pentru tatăl său, Filip, „care să rivalizeze cu cele mai mari dintre piramidele Egiptului”;
• deși Diodor nu menționează acest lucru, istoricul ulterior Arrian afirmă că Alexandru intenționa să cucerească Arabia;
• circumnavigarea Africii.

Amploarea extraordinară a acestor planuri i-a determinat pe numeroși cercetători să pună la îndoială istoricitatea lor. Ernst Badian a susținut că acestea ar fi fost exagerate de Perdiccas pentru a se asigura că trupele macedonene vor vota împotriva punerii lor în aplicare. Alți cercetători au propus că planurile ar fi fost inventate de autori ulteriori în cadrul tradiției Romanului lui Alexandru.

Caracter

Calități de comandant militar

Pentru informații suplimentare, vezi Tacticile militare ale lui Alexandru cel Mare

Alexandru și-a câștigat probabil epitetul „cel Mare” datorită succeselor sale fără precedent în calitate de comandant militar; nu a pierdut nicio bătălie, deși de regulă se confrunta cu forțe superioare numeric. Acest lucru s-a datorat folosirii judicioase a terenului, tacticilor falangei și cavaleriei, strategiei îndrăznețe și loialității deosebite a trupelor sale. Falanga macedoneană, înarmată cu sarise, sulițe lungi de aproximativ 6 metri (20 ft), fusese dezvoltată și perfecționată de Filip al II-lea printr-o instruire riguroasă, iar Alexandru i-a folosit cu mare eficiență mobilitatea și capacitatea de manevră împotriva forțelor persane, mai numeroase, dar mai eterogene. Alexandru a înțeles, de asemenea, riscul dezbinării în cadrul armatei sale eterogene, alcătuită din trupe care vorbeau limbi diferite și foloseau armament diferit. A depășit această problemă prin participarea sa personală la lupte, așa cum se cuvenea unui rege macedonean.

Bătălia de la Granicus, 334 î.Hr.

În prima sa bătălie din Asia, la Granicus, Alexandru a angajat doar o mică parte din efectivele sale, probabil 13.000 de infanteriști și 5.000 de călăreți, împotriva unei forțe persane mult mai numeroase, de aproximativ 40.000 de oameni. Alexandru a dispus falanga în centru, iar cavaleria și arcașii pe flancuri, astfel încât frontul său să aibă aproximativ aceeași lungime cu linia cavaleriei persane, circa 3 km (1,86 mi). Infanteria persană, în schimb, era dispusă în spatele cavaleriei. Această dispunere împiedica învăluirea flancurilor macedonene, în timp ce falanga, înarmată cu sarise, beneficia de un avantaj considerabil în fața săbiilor curbate și a dardurilor perșilor. Pierderile macedonenilor au fost neînsemnate în comparație cu cele ale perșilor.

Bătălia de la Issos, 333 î.Hr.

La Issos, în 333 î.Hr., în prima sa confruntare cu Darius, Alexandru a folosit aceeași dispunere, iar falanga centrală a străpuns din nou linia adversă. Alexandru a condus personal atacul din centru, punând pe fugă armata adversă. În confruntarea decisivă cu Darius de la Gaugamela, acesta și-a echipat carele de luptă cu coase montate pe roți, pentru a dezorganiza falanga, iar cavaleria cu lănci lungi. Alexandru și-a dispus falanga în două linii, centrul înaintând oblic; rândurile se deschideau pentru a permite trecerea carelor aflate în atac, după care se reformau. Manevra a avut succes și a străpuns centrul dispozitivului lui Darius, determinându-l pe acesta să fugă din nou.

Atunci când s-a confruntat cu adversari care foloseau procedee de luptă necunoscute, precum cei din Asia Centrală și India, Alexandru și-a adaptat forțele la tactica inamicului. Astfel, în Bactria și Sogdiana, Alexandru și-a folosit cu succes aruncătorii de darduri și arcașii pentru a împiedica manevrele de învăluire, concentrându-și totodată cavaleria în centru. În India, confruntați cu corpul de elefanți de război al lui Porus, macedonenii și-au deschis rândurile pentru a-i încercui pe elefanți și și-au folosit sarisele pentru a lovi în sus și a-i doborî pe conducătorii acestora.

Aspectul fizic

Copie romană a portretului lui Alexandru realizat de Lisip

Izvoarele istorice oferă frecvent relatări contradictorii despre înfățișarea lui Alexandru, iar cele mai timpurii sunt și cele mai sărace în detalii; de exemplu, Arrian îl descrie pur și simplu drept „foarte frumos”. În timpul vieții, Alexandru și-a cultivat cu grijă imaginea publică, comandând opere unor artiști renumiți ai epocii. Printre acestea s-au numărat sculpturi realizate de Lisip, picturi de Apelles și geme gravate de Pyrgoteles. Autorii antici consemnează că Alexandru era atât de mulțumit de portretele realizate de Lisip, încât le-ar fi interzis altor sculptori să-i reproducă chipul; cercetătorii moderni consideră însă această afirmație îndoielnică. Andrew Stewart subliniază că portretele artistice, nu în ultimul rând din cauza celor care le comandă, au întotdeauna un caracter partizan și că reprezentările artistice ale lui Alexandru „încearcă să-l legitimeze pe el (sau, prin extensie, pe Succesorii săi), să-l interpreteze pentru publicul lor, să răspundă criticilor acestuia și să-i convingă pe oameni de măreția lui”, astfel încât trebuie analizate într-un cadru de „laudă și critică”, asemenea unor izvoare precum poezia encomiastică. Cu toate acestea, deși idealizată, sculptura lui Lisip era considerată cea mai fidelă reprezentare plastică a lui Alexandru.

Cap al lui Alexandru cel Mare realizat de Leochares, c. 330 î.Hr.

Bust al lui Alexandru din secolul al III-lea î.Hr., provenit din Alexandria, Egipt.

Curtius Rufus, istoric roman din secolul I d.Hr., autor al lucrării Istoria lui Alexandru cel Mare, relatează următoarea întâmplare despre Alexandru așezându-se pe tronul lui Darius al III-lea:

Alexandru se așeză atunci pe tronul regal, care era mult prea înalt pentru statura sa. Cum picioarele nu-i ajungeau până la treapta cea mai de jos, unul dintre pajii regali îi puse o masă sub picioare.

Atât Curtius, cât și Diodor relatează că, atunci când mama lui Darius al III-lea, Sisygambis, i-a întâlnit pentru prima dată pe Alexandru și Hefaistion, l-a confundat pe acesta din urmă cu Alexandru, deoarece era mai înalt și avea o înfățișare mai impunătoare.

Biograful grec Plutarh (c. 45 – c. 120 d.Hr.) discută fidelitatea reprezentărilor sale:

Înfățișarea exterioară a lui Alexandru este cel mai bine redată de statuile pe care i le-a făcut Lisip, iar Alexandru însuși considera că numai acest artist era vrednic să-i modeleze chipul. Căci acele particularități pe care mulți dintre succesorii și prietenii lui au încercat mai târziu să le imite — poziția gâtului, ușor înclinat spre stânga, și privirea blândă a ochilor — au fost surprinse cu exactitate de acest artist. Apelles însă, pictându-l ca purtător al fulgerului, nu i-a redat corect culoarea pielii, ci l-a făcut prea întunecat și măsliniu. Se spune că Alexandru avea tenul deschis, iar această paloare căpăta o nuanță roșiatică mai ales pe piept și pe față. Mai mult, am citit în Memoriile lui Aristoxenos că pielea lui răspândea un miros foarte plăcut și că din gură și din întregul trup emana un parfum care îi impregna veșmintele.

Camee cu Alexandru realizată de Pyrgoteles

Istoricii au interpretat detaliul parfumului plăcut atribuit lui Alexandru ca provenind din credința existentă în Grecia antică potrivit căreia miresmele plăcute erau caracteristice zeilor și eroilor.

Mozaicul lui Alexandru și monedele contemporane îl reprezintă pe Alexandru cu „nas drept, mandibulă ușor proeminentă, buze pline și ochi adânciți sub o frunte puternic reliefată”. Este descris, de asemenea, cu capul ușor înclinat în sus și spre stânga.

Istoricul antic Aelian (c. 175 – c. 235 d.Hr.), în Varia Historia (12.14), descrie culoarea părului lui Alexandru prin termenul „ξανθὴν” (xanthēn), care în epocă putea desemna o nuanță blondă, castanie sau roșcată. Se afirmă uneori că Alexandru ar fi avut un ochi albastru și unul căprui, afirmație provenită din Romanul lui Alexandru, care este însă o operă de ficțiune și susține, de asemenea, că Alexandru „avea dinți ascuțiți ca niște colți” și că „nu semăna nici cu Filip, nici cu Olimpia”. O reconstituire bazată pe urmele de pigment rămase din policromia originală a Sarcofagului lui Alexandru de la Sidon indică faptul că era reprezentat cu ochi căprui și păr castaniu. Muzeul Acropolei consideră că urmele de pigment roșu de pe capul unei statui a lui Alexandru descoperite în 1886 reprezentau cel mai probabil un strat de preparație pentru aplicarea ulterioară a tonurilor aurii ale părului. Mozaicul de la Pella reprezentând o vânătoare de lei (sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr.) îl înfățișează cu părul blond; incrustațiile care alcătuiau ochii personajelor — probabil din pietre semiprețioase — au fost îndepărtate, lăsând goluri în mozaic.

Personalitatea

Frescă reprezentând o scenă de vânătoare din mormântul lui Filip al II-lea de la Aigai, una dintre puținele reprezentări artistice cunoscute ale lui Alexandru realizate cu certitudine în timpul vieții sale, în anii 330 î.Hr.

Ambii părinți ai lui Alexandru i-au încurajat ambițiile. Tatăl său, Filip, a fost probabil modelul cel mai apropiat și mai influent al lui Alexandru, întrucât tânărul îl vedea plecând în campanii aproape în fiecare an și obținând victorie după victorie, în pofida rănilor grave. Relația lui Alexandru cu tatăl său a contribuit la formarea laturii competitive a personalității sale; simțea nevoia să-l depășească pe Filip, fapt ilustrat și de comportamentul său temerar în luptă. Deși Alexandru se temea că tatăl său nu-i va lăsa „nicio faptă măreață sau strălucită pe care să o arate lumii”, el minimaliza, de asemenea, realizările lui Filip în fața însoțitorilor săi. Mama lui Alexandru, Olimpia, avea la rândul ei ambiții foarte mari și și-a încurajat fiul să creadă că destinul său era cucerirea Imperiului Persan. Ea i-a insuflat sentimentul unui destin excepțional, iar Plutarh relatează că ambiția lui „îi păstra spiritul grav și măreț dincolo de vârsta sa”.

Potrivit lui Plutarh, Alexandru avea și un temperament violent și o fire pripită și impulsivă, care îi puteau influența hotărârile. Deși era încăpățânat și nu răspundea bine ordinelor tatălui său, era receptiv la argumente raționale. Avea și o latură mai calmă — lucidă, logică și calculată. Avea o puternică sete de cunoaștere, iubea filosofia și era un cititor pasionat. Acest lucru se datora fără îndoială, cel puțin în parte, educației primite de la Aristotel; Alexandru era inteligent și învăța repede. Inteligența și raționalitatea sa au fost demonstrate din plin prin capacitatea și succesul său de comandant militar. Dădea dovadă de multă cumpătare în privința „plăcerilor trupești”, în contrast cu lipsa sa de autocontrol în privința consumului de alcool.

Alexandru era erudit și a fost un protector al artelor și științelor. Avea însă puțin interes pentru sport sau pentru Jocurile Olimpice antice (spre deosebire de tatăl său), urmărind mai degrabă idealurile homerice ale onoarei (timḗ) și gloriei (kŷdos). Avea o mare carismă și o personalitate puternică, trăsături care l-au transformat într-un conducător remarcabil. Capacitățile sale excepționale sunt evidențiate și de faptul că niciunul dintre generalii săi nu a reușit, după moartea lui, să reunifice Macedonia și să păstreze imperiul — numai Alexandru avusese capacitatea de a face acest lucru.

Mozaicul vânătorii de cerbi; personajul din dreapta ar putea fi Alexandru, iar cel din stânga mânuiește un topor cu două tăișuri, probabil o aluzie la Hefaistos și, posibil, la generalul său Hefaistion

În ultimii ani ai vieții și mai ales după moartea lui Hefaistion, Alexandru a început să manifeste semne de megalomanie și paranoia. Realizările sale extraordinare, combinate cu propriul sentiment al destinului și cu lingușelile însoțitorilor săi, s-ar fi putut combina pentru a produce acest efect. Ideile sale de grandoare sunt ușor de observat în ultimele sale dispoziții și în dorința de a cuceri lumea, cu atât mai mult cu cât diferite izvoare îl descriu drept un om cu o „ambiție fără margini”, caracterizare care a devenit ulterior un clișeu istoric.

Se pare că Alexandru se considera o ființă divină sau, cel puțin, urmărea să fie divinizat. Olimpia îi afirmase întotdeauna că era fiul lui Zeus, idee aparent confirmată de oracolul lui Amon din Siwa. Alexandru a început să se prezinte drept fiul lui Zeus-Amon. La curte, Alexandru a adoptat elemente ale vestimentației și obiceiurilor persane, în special proskynesis, practică ce făcea parte din strategia sa mai amplă de a obține sprijinul aristocrației iraniene; macedonenii dezaprobau însă proskynesis și nu erau dispuși să o practice. Acest comportament i-a atras pierderea simpatiei multora dintre compatrioții săi. Alexandru era însă și un conducător pragmatic, care înțelegea dificultățile guvernării unor populații foarte diferite din punct de vedere cultural, multe dintre acestea trăind în societăți în care regele era tratat ca o ființă divină. Prin urmare, în loc să fie expresia megalomaniei, comportamentul său ar fi putut reprezenta o încercare pragmatică de a-și consolida autoritatea și de a menține unitatea imperiului.

Relațiile personale

Articol principal: Relațiile personale ale lui Alexandru cel Mare

Pictură murală din Pompei reprezentând căsătoria lui Alexandru cu Statira în 324 î.Hr.; cei doi sunt aparent reprezentați ca Ares și Afrodita.

Alexandru s-a căsătorit de trei ori: cu Roxana, fiica nobilului sogdian Oxyartes din Bactria, din dragoste; și, din rațiuni politice, cu prințesele persane Statira și Parysatis, prima fiind fiica lui Darius al III-lea, iar cea de-a doua fiica lui Artaxerxes al III-lea. Se pare că Alexandru a avut doi copii cu Roxana: un fiu născut în India, care a murit în pruncie în noiembrie 326 î.Hr., și Alexandru al IV-lea al Macedoniei, născut după moartea tatălui său. De asemenea, Heracle al Macedoniei era considerat fiul său nelegitim, născut din relația cu Barsine.

Alexandru a avut, de asemenea, o relație foarte apropiată cu prietenul său Hefaistion, comandant militar și somatofilac, fiul unui nobil macedonean. Moartea lui Hefaistion l-a devastat pe Alexandru. Este posibil ca acest eveniment să fi contribuit la deteriorarea sănătății și a stării sale psihice în ultimele luni de viață.

Sexualitatea

Sexualitatea lui Alexandru a constituit în epoca modernă obiectul unor speculații și controverse. Autorul grec din epoca romană Ateneu din Naucratis afirmă, bazându-se pe cărturarul Dicearh, contemporan al lui Alexandru, că regele „era peste măsură de atras de băieți” și că Alexandru l-ar fi sărutat în public pe eunucul Bagoas. Episodul este relatat și de Plutarh, probabil pe baza aceleiași surse. Istoricul William Woodthorpe Tarn a respins relatările despre Bagoas ca invenții antice menite să-l defăimeze pe Alexandru, făcând trimitere mai ales la relatarea puternic romanțată a lui Alexandru scrisă de Curtius Rufus, care critica „decăderea” macedoneanului prin adoptarea obiceiurilor persane străine. În 1958 însă, Badian a contestat argumentele lui Tarn, deși preocuparea sa principală era problema fiabilității izvoarelor despre Alexandru, nu persoana eunucului în sine. Niciun contemporan cunoscut al lui Alexandru nu a descris explicit relația acestuia cu Hefaistion drept una sexuală, deși cei doi erau adesea comparați cu Ahile și Patrocle, interpretați la rândul lor frecvent ca un cuplu. Aelian scrie despre vizita lui Alexandru la Troia că „Alexandru a încununat cu ghirlande mormântul lui Ahile, iar Hefaistion pe cel al lui Patrocle, acesta din urmă sugerând astfel că era iubitul lui Alexandru, la fel cum Patrocle fusese al lui Ahile”. În același timp, autorii antici nu i-au identificat fără echivoc drept amanți. Unii istorici moderni (de exemplu, Robin Lane Fox) consideră nu numai că relația dintre Alexandru și Hefaistion din tinerețe a avut o componentă sexuală, ci și că raporturile lor sexuale ar fi putut continua la maturitate, ceea ce contravenea normelor sociale cel puțin în unele polisuri grecești, precum Atena. Totuși, unii cercetători moderni au propus, cu prudență, că Macedonia — sau cel puțin curtea macedoneană — ar fi putut manifesta o toleranță mai mare față de relațiile homosexuale între adulți.

Alexandru și generalul său Hefaistion, la Getty Villa

Peter Green susține că izvoarele antice oferă puține dovezi că Alexandru ar fi manifestat un interes erotic semnificativ față de femei; nu a avut un moștenitor decât spre sfârșitul vieții. Ogden calculează însă că Alexandru, ale cărui partenere au avut trei sarcini atestate în opt ani, concepuse la aceeași vârstă mai mulți copii decât tatăl său. Două dintre aceste sarcini — cele atribuite Statirei și Barsinei — au o autenticitate îndoielnică.

Potrivit lui Diodor din Sicilia, Alexandru și-a alcătuit un harem după modelul regilor persani, dar l-ar fi folosit cu moderație, „nevrând să-i jignească pe macedoneni”, dând dovadă de multă cumpătare în privința „plăcerilor trupești”. Plutarh îl descrie totuși pe Alexandru ca fiind îndrăgostit de Roxana și îl laudă pentru faptul că nu a constrâns-o. Green a sugerat că, raportat la contextul epocii, Alexandru a legat prietenii deosebit de strânse cu mai multe femei, printre care Ada din Caria, care l-a adoptat, și chiar mama lui Darius, Sisygambis, despre care se spune că ar fi murit de durere la aflarea morții lui Alexandru.

Bilanțul bătăliilor

Rezultat	Data	Campanie	Confruntare	Adversar(i)	Tip	Țara (astăzi)	Statut
Victorie	338-08-02 2 august 338 î.Hr.	Supunerea Greciei de către Filip al II-lea	Chaeronea Bătălia de la Cheroneea	.Tebani, Atenieni și alte polisuri grecești	Bătălie	Grecia	Moștenitor al tronului ⁂
Victorie	335 335 î.Hr.	Campania din Balcani	Mount Haemus Bătălia de la Munții Haemus	.Geți, Traci	Bătălie	Bulgaria	Rege ⁂
Victorie	335-12 decembrie 335 î.Hr.	Campania din Balcani	Pelium Asediul Pelionului	.Iliri	Asediu	Albania	Rege ⁂
Victorie	335-12 decembrie 335 î.Hr.	Campania din Balcani	Thebes Bătălia de la Teba	.Tebani	Bătălie	Grecia	Rege ⁂
Victorie	334-05 mai 334 î.Hr.	Campania împotriva Imperiului Ahemenid	Granicus Bătălia de la Granicus	.Imperiul Ahemenid	Bătălie	Turcia	Rege ⁂
Victorie	334 334 î.Hr.	Campania împotriva Imperiului Ahemenid	Miletus Asediul Miletului	.Imperiul Ahemenid, milesieni	Asediu	Turcia	Rege ⁂
Victorie	334 334 î.Hr.	Campania împotriva Imperiului Ahemenid	Halicarnassus Asediul Halicarnasului	.Imperiul Ahemenid	Asediu	Turcia	Rege ⁂
Victorie	333-11-05 5 noiembrie 333 î.Hr.	Campania împotriva Imperiului Ahemenid	Issus Bătălia de la Issos	.Imperiul Ahemenid	Bătălie	Turcia	Rege ⁂
Victorie	332 ianuarie–iulie 332 î.Hr.	Campania împotriva Imperiului Ahemenid	Tyre Asediul Tirului	.Imperiul Ahemenid, tirieni	Asediu	Liban	Rege ⁂
Victorie	332-10 octombrie 332 î.Hr.	Campania împotriva Imperiului Ahemenid	Gaza Asediul Gazei	.Imperiul Ahemenid	Asediu	Palestina	Rege ⁂
Victorie	331-10-01 1 octombrie 331 î.Hr.	Campania împotriva Imperiului Ahemenid	Gaugamela Bătălia de la Gaugamela	.Imperiul Ahemenid	Bătălie	Irak	Rege ⁂
Victorie	331-12 decembrie 331 î.Hr.	Campania împotriva Imperiului Ahemenid	Uxian Defile Bătălia din Defileul Uxienilor	.Uxieni	Bătălie	Iran	Rege ⁂
Victorie	330-01-20 20 ianuarie 330 î.Hr.	Campania împotriva Imperiului Ahemenid	Persian Gate Bătălia de la Porțile Persane	.Imperiul Ahemenid	Bătălie	Iran	Rege ⁂
Victorie	329 329 î.Hr.	Campania din Asia Centrală	Cyropolis Asediul Ciropolisului	.Sogdieni	Asediu	Tadjikistan	Rege ⁂
Victorie	329-10 octombrie 329 î.Hr.	Campania din Asia Centrală	Jaxartes Bătălia de la Iaxartes	.Sciți	Bătălie	Tadjikistan	Rege ⁂
Victorie	327 327 î.Hr.	Campania din Asia Centrală	Sogdian Rock Asediul Stâncii Sogdiene	.Sogdieni	Asediu	Uzbekistan	Rege ⁂
Victorie	327 aprilie 326 î.Hr.	Campania de pe Cophen	Aornos Asediul Aornosului	.Așvaka	Asediu	Pakistan	Rege ⁂
Victorie	326-05 mai 326 î.Hr.	Campania din India	Hydaspes Bătălia de la Hydaspes	.Porus	Bătălie	Pakistan	Rege ⁂
Victorie	325 noiembrie 326 – februarie 325 î.Hr.	Campania împotriva mallilor	Malli Asediul capitalei mallilor	.malli	Asediu	Pakistan	Rege ⁂

Moștenirea

Moștenirea lui Alexandru a depășit cu mult cuceririle sale militare, iar domnia sa a marcat un punct de cotitură în istoria Europei și a Asiei. Campaniile sale au intensificat considerabil contactele și schimburile comerciale dintre Orient și Occident, iar întinse regiuni din est au fost expuse în mod semnificativ civilizației și influenței grecești. Unele dintre orașele întemeiate de el au devenit importante centre culturale, multe dintre ele supraviețuind până în secolul al XXI-lea. Cronicarii săi au consemnat informații valoroase despre regiunile pe care le-a străbătut, iar grecii înșiși au dobândit conștiința apartenenței la o lume care se întindea dincolo de bazinul mediteraneean.

Regatele elenistice

Articol principal: Grecia elenistică

Viziunea elenistică asupra lumii: harta lumii realizată de Eratostene (276–194 î.Hr.), pe baza informațiilor provenite din campaniile lui Alexandru și ale succesorilor săi

Cea mai imediată consecință a cuceririlor lui Alexandru a fost extinderea dominației macedonene asupra unor vaste regiuni ale Asiei. La moartea sa, imperiul lui Alexandru se întindea pe aproximativ 5.200.000 km² (2.000.000 mi2), fiind cel mai întins stat al epocii sale. Numeroase dintre aceste regiuni au rămas sub dominație macedoneană sau sub influență greacă în următoarele 200–300 de ani. Statele întemeiate de diadohi au fost, cel puțin inițial, puterile dominante ale regiunii, iar această perioadă de aproximativ trei secole este denumită în mod obișnuit Perioada elenistică.

Frontierele estice ale imperiului lui Alexandru au început să se destrame chiar în timpul vieții sale. Totuși, vidul de putere pe care l-a lăsat în nord-vestul subcontinentului indian a contribuit direct la apariția uneia dintre cele mai puternice dinastii din istoria Indiei, Imperiul Maurya. Profitând de acest vid de putere, Chandragupta Maurya (denumit „Sandrokottos” în izvoarele grecești), de origine relativ modestă, a preluat controlul asupra Punjabului și, folosind această regiune drept bază de putere, a cucerit ulterior Imperiul Nanda.

Întemeierea orașelor

Pentru o listă mai detaliată vezi Lista orașelor întemeiate de Alexandru cel Mare.

Planul Alexandriei, c. 30 î.Hr.

În cursul cuceririlor sale, Alexandru a întemeiat numeroase orașe care îi purtau numele, cele mai multe situate la est de Tigru. Primul și cel mai important dintre acestea a fost Alexandria din Egipt, care avea să devină unul dintre marile centre urbane ale lumii mediteraneene. Amplasarea acestor orașe reflecta atât traseele comerciale, cât și necesitățile strategice și defensive. La început, ele trebuie să fi fost așezări puțin ospitaliere, în esență garnizoane fortificate. După moartea lui Alexandru, numeroși greci stabiliți în aceste orașe au încercat să se întoarcă în Grecia. Totuși, la aproximativ un secol după moartea sa, multe dintre orașele numite Alexandria deveniseră centre prospere, cu edificii publice monumentale și populații numeroase, alcătuite atât din greci, cât și din populațiile locale.

Finanțarea templelor

Inscripția de dedicație a lui Alexandru cel Mare către Atena Polias de la Priene, păstrată în prezent la Muzeul Britanic

În 334 î.Hr., Alexandru cel Mare a oferit fonduri pentru finalizarea noului templu al Atenei Polias de la Priene, în vestul actualei Turcii. O inscripție din templu, păstrată în prezent la Muzeul Britanic, declară: „Regele Alexandru a dedicat [acest templu] Atenei Polias”. Această inscripție este una dintre puținele mărturii arheologice independente care confirmă un episod din viața lui Alexandru. Templul a fost proiectat de Pytheos din Priene, unul dintre arhitecții Mausoleului din Halicarnas.

Libanios a scris că Alexandru a întemeiat templul lui Zeus Bottiaios (greacă veche Βοττιαίου Δῖός), pe locul unde avea să fie construit ulterior orașul Antiohia.

Suda consemnează că Alexandru a construit un mare templu dedicat lui Serapis.

În 2023, specialiști ai Muzeului Britanic au sugerat posibilitatea ca un templu grec de la Girsu, în Irak, să fi fost întemeiat de Alexandru. Potrivit cercetătorilor, descoperirile recente indică faptul că „acest loc îi onorează pe Zeus și pe doi fii divini. Fiii sunt Heracle și Alexandru”.

Elenizarea

Articol principal: Elenizare

Imperiul lui Alexandru a fost cel mai întins stat al epocii sale, acoperind aproximativ 5,2 milioane km².

Termenul de elenizare a fost introdus de istoricul german Johann Gustav Droysen pentru a desemna răspândirea limbii și culturii grecești, precum și a populațiilor grecești, în teritoriile fostului Imperiu Persan după cuceririle lui Alexandru. Acest proces poate fi observat în marile centre urbane elenistice precum Alexandria, Antiohia și Seleucia (la sud de actualul Bagdad). Alexandru a încercat să introducă elemente grecești în cultura persană și să realizeze o sinteză a culturilor greacă și persană, urmărind o anumită omogenizare a populațiilor din Asia și Europa. Deși succesorii săi au abandonat în mod explicit asemenea politici, elenizarea a continuat în întreaga regiune, fiind însoțită, în sens invers, de o distinctă „orientalizare” a statelor diadohilor.

Nucleul culturii elenistice răspândite în urma cuceririlor era în esență atenian. Asocierea strânsă, în armata lui Alexandru, a unor oameni proveniți din diferite regiuni ale Greciei a contribuit direct la apariția greacăi koiné, sau greaca „comună”, bazată în mare măsură pe dialectul atic. Greaca koiné s-a răspândit în întreaga lume elenistică, devenind lingua franca a teritoriilor elenistice și, în cele din urmă, baza din care s-a dezvoltat greaca modernă. De asemenea, urbanismul, educația, administrația locală și arta perioadei elenistice se întemeiau pe modele grecești clasice, care au evoluat însă în forme noi, distincte, desemnate în mod obișnuit drept elenistice. În plus, Noul Testament a fost redactat în greaca koiné. Elemente ale culturii elenistice erau încă vizibile în tradițiile Imperiului Bizantin la mijlocul secolului al XV-lea.

Elenizarea în Asia de Sud și Asia Centrală

Articole principale: Regatul Indo-Grec, Arta indo-greacă și Greco-budism

Buddha, reprezentat în stil greco-budist, secolele I–II d.Hr., Gandhara, nordul Pakistanului. Muzeul Național din Tokyo.

Unele dintre cele mai pronunțate efecte ale elenizării pot fi observate în Afganistan și India, în regiunea unde au apărut ulterior Regatul Greco-Bactrian (250–125 î.Hr.) — pe teritoriile actualelor Afganistan, Pakistan și Tadjikistan — și Regatul Indo-Grec (180 î.Hr.–10 d.Hr.), în actualele Afganistan și India. De-a lungul rutelor comerciale ale Drumului Mătăsii, cultura elenistică s-a îmbinat cu culturile iraniene și budiste. Arta și mitologia cosmopolite din Gandhara — regiune care cuprindea zona confluenței superioare a râurilor Indus, Swat și Kabul, în actualul Pakistan — din aproximativ secolul al III-lea î.Hr. până în secolul al V-lea d.Hr. constituie unele dintre cele mai evidente mărturii ale contactului direct dintre civilizația elenistică și Asia de Sud. Același lucru este valabil și pentru Edictele lui Așoka, care menționează în mod explicit convertirea la budism a unor greci aflați sub stăpânirea lui Așoka și primirea unor emisari budiști de către contemporanii elenistici ai acestuia. Sincretismul rezultat, cunoscut sub numele de Greco-budism, a influențat dezvoltarea budismului și a dat naștere unei culturi artistice greco-budiste. Aceste regate greco-budiste au trimis unii dintre primii misionari budiști către China, Sri Lanka și Asia și Europa elenistice (monahismul greco-budist).

Unele dintre cele mai timpurii și mai influente reprezentări antropomorfe ale lui Buddha au apărut în această perioadă și au fost probabil inspirate de statuile grecești ale lui Apollo, în cadrul stilului greco-budist. Este posibil ca mai multe tradiții budiste să fi fost influențate de religia greacă antică: conceptul de bodhisattva amintește de eroii divini greci, iar unele practici rituale Mahayana — arderea tămâiei, ofrandele florale și depunerea de alimente pe altare — prezintă asemănări cu practicile grecilor antici; totuși, practici similare existau și în tradițiile indigene ale Indiei. Un rege grec, Menandru I, s-a convertit probabil la budism și a fost imortalizat în literatura budistă sub numele de „Milinda”. Procesul de elenizare a stimulat și schimburile comerciale dintre Orient și Occident. De exemplu, instrumente astronomice grecești datând din secolul al III-lea î.Hr. au fost descoperite în orașul greco-bactrian Ai-Khanoum, în actualul Afganistan, iar concepția greacă a unui Pământ sferic înconjurat de sferele planetare a înlocuit treptat concepția cosmologică indiană tradițională a unui disc alcătuit din patru continente dispuse în jurul unui munte central (Muntele Meru), asemenea petalelor unei flori. Textele Yavanajataka (lit. 'tratat astronomic grec') și Paulisa Siddhanta ilustrează influența concepțiilor astronomice grecești asupra astronomiei indiene.

În urma cuceririlor lui Alexandru cel Mare în Orient, influența elenistică asupra artei indiene a fost considerabilă. În Arhitectură, exemple ale ordinului ionic se întâlnesc până în Pakistan, precum la Templul de la Jandial, în apropiere de Taxila. Mai multe exemple de capiteluri cu influențe ionice au fost descoperite până la Patna, în special Capitelul de la Pataliputra, datat în secolul al III-lea î.Hr. Ordinul corintic este, de asemenea, puternic reprezentat în arta din Gandhara, mai ales prin capitelurile indo-corintice.

Influența asupra Romei

Acest medalion a fost realizat în Roma imperială, ilustrând influența memoriei lui Alexandru. Muzeul de Artă Walters, Baltimore.

Alexandru și faptele sale au fost admirate de numeroși romani, în special de comandanții militari, care doreau să se asocieze cu realizările sale. Polibiu și-a început lucrarea Istorii amintindu-le romanilor de realizările lui Alexandru, iar conducătorii romani de mai târziu l-au privit drept un model. Pompei cel Mare a adoptat epitetul „Magnus”, precum și coafura de tip anastolē asociată lui Alexandru, și a căutat în teritoriile cucerite din Orient mantia lui Alexandru, veche de aproximativ 260 de ani, pe care a purtat-o apoi ca semn al măreției sale. Iulius Cezar a dedicat o statuie ecvestră de bronz de tip lisipic, înlocuind însă capul lui Alexandru cu propriul său portret, în timp ce Octavian a vizitat mormântul lui Alexandru din Alexandria și și-a schimbat temporar sigiliul, înlocuind sfinxul cu profilul lui Alexandru. Împăratul Traian îl admira, de asemenea, pe Alexandru, la fel ca Nero și Caracalla. Macrienii, familie romană care, prin Macrinus, a ajuns pentru scurt timp pe tronul imperial, purtau asupra lor imagini ale lui Alexandru, fie pe bijuterii, fie brodate pe veșminte.

Pe de altă parte, unii autori romani, îndeosebi cei de orientare republicană, îl foloseau pe Alexandru ca exemplu negativ, pentru a demonstra modul în care tendințele autocratice puteau fi ținute sub control prin valorile Republicii Romane. Acești autori îl invocau pe Alexandru ca exemplu pentru anumite virtuți și vicii ale conducătorului, precum amicitia („prietenia”) și clementia („clemența”), dar și iracundia („mânia”) și cupiditas gloriae („dorința excesivă de glorie”).

Împăratul Iulian, în satira sa Cezarii, descrie o întrecere între foștii împărați romani, la care Alexandru cel Mare este introdus ca participant suplimentar, în prezența zeilor reuniți.

Itinerarium Alexandri este o relatare latină din secolul al IV-lea a campaniilor lui Alexandru cel Mare.

Iulius Cezar a plecat în Hispania pentru a-și exercita cvestura, după funeraliile soției sale, în primăvara sau la începutul verii anului 69 î.Hr. Acolo a întâlnit o statuie a lui Alexandru cel Mare și și-a dat seama, cu nemulțumire, că ajunsese la vârsta la care Alexandru avusese lumea la picioare, în vreme ce el realizase comparativ foarte puțin.

Pompei s-a prezentat drept „noul Alexandru”, deoarece Alexandru fusese eroul copilăriei sale.

După încheierea campaniei sale împotriva alamanilor, a devenit evident că Caracalla dezvoltase o preocupare excesivă pentru Alexandru cel Mare. A început să-l imite deschis pe Alexandru în înfățișare și comportament. În pregătirea invaziei Imperiului Part, Caracalla a hotărât să organizeze 16.000 dintre oamenii săi în falange de tip macedonean, deși armata romană abandonase de mult falanga ca formație tactică depășită. Istoricul Christopher Matthew arată că termenul phalangarii poate avea două sensuri, ambele cu caracter militar. Primul desemnează pur și simplu o linie de luptă romană și nu implică în mod necesar că soldații erau înarmați cu pici, iar al doilea prezintă asemănări cu „catârii lui Marius” din perioada târzie a Republicii Romane, soldați care își transportau echipamentul suspendat de o prăjină lungă și care au continuat să fie folosiți cel puțin până în secolul al II-lea d.Hr. În consecință, phalangarii din Legio II Parthica s-ar putea să nu fi fost infanteriști înarmați cu pici, ci mai degrabă soldați obișnuiți ai liniei de luptă sau, eventual, triarii.

Obsesia lui Caracalla pentru Alexandru a mers atât de departe, încât acesta a vizitat Alexandria în timpul pregătirilor pentru invazia Persiei și i-a persecutat pe filosofii școlii aristotelice, pe baza unei legende potrivit căreia Aristotel l-ar fi otrăvit pe Alexandru. Acesta era un semn al comportamentului tot mai imprevizibil al lui Caracalla. Totuși, oricât de neobișnuită ar fi fost această obsesie pentru Alexandru, ea a fost umbrită de evenimentele ulterioare din Alexandria.

În anul 39 d.Hr., Caligula a pus în scenă o demonstrație spectaculoasă, ordonând construirea temporară a unui pod plutitor din corăbii folosite drept pontoane, care se întindea pe mai mult de două mile între stațiunea Baiae și portul învecinat Puteoli. Se spunea că podul trebuia să rivalizeze cu podul de pontoane al lui Xerxes peste Hellespont. Caligula, care nu știa să înoate, a traversat apoi podul călare pe calul său preferat, Incitatus, purtând cuirasa lui Alexandru cel Mare. Gestul sfida o prezicere a astrologului lui Tiberiu, Thrasyllus din Mendes, potrivit căreia Caligula avea „tot atâtea șanse să devină împărat câte avea să traverseze călare golful Baiae”.

Răspândirea culturii și limbii grecești, consolidată prin cuceririle lui Alexandru în Asia de Vest și Africa de Nord, a constituit, potrivit lui Errington, o „condiție prealabilă” pentru expansiunea romană ulterioară în aceste teritorii și baza pe care avea să se dezvolte Imperiul Bizantin.

Scrisorile

Articol principal: Scrisorile lui Alexandru cel Mare

Alexandru a scris și a primit numeroase scrisori, însă nu s-a păstrat niciun original autograf. Câteva scrisori oficiale adresate polisurilor grecești s-au păstrat sub forma unor copii epigrafice, gravate în piatră, iar conținutul altora este uneori redat în izvoarele istorice. Acestea citează numai rareori textul scrisorilor, iar fidelitatea unor asemenea citate rămâne o problemă deschisă. Mai multe scrisori fictive, unele probabil întemeiate pe scrisori autentice, au fost integrate în tradiția Romanului lui Alexandru.

În legendă

Articol principal: Alexandru cel Mare în legendă

Alexandru într-un manuscris armean din secolul al XIV-lea

Numeroase legende despre Alexandru își au originea chiar în timpul vieții sale și au fost probabil încurajate de Alexandru însuși. Istoriograful său de curte, Calistene, descria marea din Cilicia retrăgându-se dinaintea lui ca într-un gest de proskynesis. Scriind la scurt timp după moartea lui Alexandru, Onesicrit a inventat o întâlnire amoroasă între Alexandru și Thalestris, regina mitică a amazoanelor. Se spune că i-ar fi citit acest pasaj protectorului său, regele Lisimah, unul dintre foștii generali ai lui Alexandru, iar acesta ar fi răspuns ironic: „Mă întreb unde eram eu atunci”.

În primele secole după moartea lui Alexandru, probabil la Alexandria, o mare parte din materialul legendar s-a coagulat într-un text cunoscut drept Romanul lui Alexandru, atribuit ulterior în mod eronat lui Calistene și cunoscut, prin urmare, sub numele de Pseudo-Calistene. În epoca premodernă, textul a cunoscut peste o sută de recenziuni, traduceri și prelucrări în lumea islamică și europeană, conținând numeroase relatări îndoielnice, și a fost tradus în douăzeci și cinci de limbi, printre care persana mijlocie, siriaca și araba.

În cultura antică și modernă

Articole principale: Reprezentări culturale ale lui Alexandru cel Mare, Alexandru cel Mare în tradiția islamică și Alexandru cel Mare în Coran

Alexandru într-un manuscris bizantin din secolul al XIV-lea

Faptele și moștenirea lui Alexandru cel Mare au fost reprezentate în numeroase culturi. Alexandru a fost prezent atât în cultura savantă, cât și în cea populară, din propria sa epocă până în prezent. Romanul lui Alexandru, în special, a exercitat o influență considerabilă asupra reprezentărilor ulterioare ale lui Alexandru, de la cultura persană la cea europeană medievală și până la cultura greacă modernă.

Alexandru ocupă un loc deosebit de important în folclorul grec modern, mai mult decât orice altă figură a Antichității. Forma colocvială a numelui său în greaca modernă („O Megalexandros”) este un nume familiar tuturor, iar Alexandru este singurul erou antic care apare în teatrul de umbre Karagiozis. O legendă bine cunoscută printre marinarii greci vorbește despre o sirenă solitară care, în timpul unei furtuni, se prinde de prova unei corăbii și îl întreabă pe căpitan: „Regele Alexandru mai trăiește?” Răspunsul corect este: „Trăiește, domnește și stăpânește lumea!”, ceea ce face ca sirena să dispară și marea să se liniștească. Orice alt răspuns ar transforma-o într-o Gorgonă furioasă, care ar trage corabia și întregul echipaj pe fundul mării.

Filă din Șah-Namé reprezentându-l pe Alexandru rugându-se la Kaaba, mijlocul secolului al XVI-lea

În literatura persană mijlocie pre-islamică, de tradiție zoroastriană, Alexandru este desemnat prin epitetul gujastak, cu sensul de „blestemat”, și este acuzat de distrugerea templelor și arderea textelor sacre ale zoroastrismului. În Persia islamică, sub influența Romanului lui Alexandru (în persană اسکندرنامه, Iskandarnameh), apare o reprezentare mai favorabilă a lui Alexandru. Șah-Namé („Cartea regilor”) a lui Ferdowsi îl include pe Alexandru între șahii persani legitimi, sub forma unei figuri mitice care explorează marginile lumii în căutarea Fântânii Tinereții. În Șah-Namé, prima călătorie a lui Alexandru este la Mecca, pentru a se ruga la Kaaba. Alexandru a fost reprezentat efectuând pelerinajul la Mecca de numeroase ori în arta și literatura islamică ulterioară. Autorii persani ulteriori l-au asociat și cu filosofia, înfățișându-l la un banchet filosofic alături de personaje precum Socrate, Platon și Aristotel, în căutarea nemuririi.

Detaliu al unei picturi islamice din secolul al XVI-lea, reprezentându-l pe Alexandru coborât într-un submersibil din sticlă

Figura lui Dhu al-Qarnayn (arabă: ذو القرنين; lit. 'Cel cu două coarne') este considerată de majoritatea cercetătorilor moderni ai Coranului, precum și de numeroși comentatori islamici, o referire la Alexandru. Cercetătorii consideră, de asemenea, că această figură se bazează pe legendele târzii despre Alexandru. În această tradiție, el este un erou care ridică un zid pentru a apăra lumea de neamurile lui Gog și Magog. De asemenea, călătorește prin lumea cunoscută în căutarea Apei Vieții și a nemuririi, devenind în cele din urmă profet.

Versiunea în siriacă a Romanului lui Alexandru îl prezintă drept un cuceritor universal creștin ideal, care se roagă „singurului Dumnezeu adevărat”. În Egipt, Alexandru era prezentat drept fiul lui Nectanebo al II-lea, ultimul faraon înainte de cucerirea persană. Înfrângerea lui Darius era înfățișată drept salvarea Egiptului, „dovedind” că țara continua să fie condusă de un egiptean.

Potrivit lui Iosif Flaviu, lui Alexandru i-ar fi fost arătată Cartea lui Daniel atunci când a intrat în Ierusalim, aceasta descriind un puternic rege grec care urma să cucerească Imperiul Persan. Episodul este invocat drept explicație pentru cruțarea Ierusalimului.

Alexandru cucerind văzduhul. Jean Wauquelin, Les faits et conquêtes d'Alexandre le Grand, 1448–1449

În hindi și urdu, numele „Sikandar”, derivat din forma persană a numelui Alexandru, desemnează un tânăr talent în ascensiune, iar conducătorul Sultanatului de la Delhi Alauddin Khalji și-a asumat titlul de „Sikandar-i-Sani” („al doilea Alexandru cel Mare”). În India medievală, suveranii turcici și afgani proveniți din regiunea Asiei Centrale aflată sub influență culturală iraniană au adus în subcontinentul indian conotațiile culturale pozitive asociate lui Alexandru, contribuind la înflorirea textelor de tip Sikandernameh, aparținând tradiției Romanului lui Alexandru, scrise de poeți indo-persani precum Amir Khusrau, precum și la popularitatea lui Alexandru cel Mare ca subiect al miniaturii persane din epoca mogulă. Moștenirea lui Alexandru a fost invocată și în Asia de Sud-Est, conducătorii Sultanatului Malacca pretinzând că descind din el sub numele de „Raja Iskander Zul-karnain” (Alexandru cel cu două coarne). Numele „Iskandar” a fost purtat de mai mulți sultani din Asia de Sud-Est. În Europa medievală, Alexandru cel Mare era venerat ca unul dintre Cei Nouă Viteji, grup de eroi despre care se considera că întruchipau virtuțile ideale ale cavalerismului. În timpul primei campanii din Italia din cadrul Războaielor Revoluției Franceze, întrebat de Bourrienne dacă îl prefera pe Alexandru sau pe Cezar, Napoleon a răspuns că îl situează pe Alexandru cel Mare pe primul loc, principalul motiv fiind campania sa din Asia.

Istoriografia

Articol principal: Istoriografia lui Alexandru cel Mare

Cu excepția câtorva inscripții și fragmente, toate textele scrise de persoane care l-au cunoscut efectiv pe Alexandru sau care au obținut informații de la oameni care au servit sub comanda lui s-au pierdut. Printre contemporanii care au redactat relatări despre viața și campaniile sale s-au numărat istoriograful oficial al expediției, Calistene; generalii lui Alexandru, Ptolemeu și Nearhos; Aristobul din Cassandreia, ofițer de rang inferior în timpul campaniilor; și Onesicrit, cârmaciul principal al lui Alexandru. Operele lor s-au pierdut, însă s-au păstrat lucrări ulterioare întemeiate pe aceste izvoare primare. Cea mai veche dintre acestea este cea a lui Diodor din Sicilia (secolul I î.Hr.), urmată de cea a lui Quintus Curtius Rufus (mijlocul sau a doua jumătate a secolului I d.Hr.), Arrian (secolele I–II d.Hr.), biograful Plutarh (secolele I–II d.Hr.) și, în cele din urmă, Iustin, a cărui operă poate data chiar din secolul al IV-lea. Dintre aceștia, Arrian este considerat în general cel mai de încredere, întrucât i-a folosit drept izvoare pe Ptolemeu și Aristobul, fiind urmat îndeaproape de Diodor.

Bibliografie

Izvoare primare

• Arrian (1976). de Sélincourt, Aubrey, ed. Anabasis Alexandri (The Campaigns of Alexander). Penguin Books. ISBN 978-0-14-044253-3. 
• Rolfe, John, ed. (1946). „Quintus Curtius Rufus”. History of Alexander. Loeb Classical Library. Arhivat din original la 23 septembrie 2015. Accesat în 28 aprilie 2015. 
• Siculus, Diodorus (1989). „Library of History”. CH Oldfather, translator. Perseus Project. Arhivat din original la 24 septembrie 2015. Accesat în 14 noiembrie 2009. 
• Plutarh (1919). Perrin, Bernadotte, ed. Plutarch, Alexander. Perseus Project. Arhivat din original la 21 octombrie 2011. Accesat în 6 decembrie 2011. 
• Plutarch (1936). Babbitt, Frank Cole, ed. On the Fortune of Alexander. IV. Loeb Classical Library. pp. 379–487. Arhivat din original la 31 iulie 2022. Accesat în 26 noiembrie 2011. 
• Trogus, Pompeius (1853). Justin, ed. „Epitome of the Philippic History”. Corpus Scriptorum Latinorum. Rev. John Selby Watson, translator. Arhivat din original la 8 noiembrie 2013. Accesat în 14 noiembrie 2009. 

Lucrări secundare

• „Alexandru cel Mare”. Enciclopedia Personalităților. București: ROMPRINT (4). 2002. 
• Barnett, C. (1997). Bonaparte. Wordsworth. ISBN 978-1-85326-678-2. 
• Baynes, Norman G (2007). „Byzantine art”. Byzantium: An Introduction to East Roman Civilization. Baynes. p. 170. ISBN 978-1-4067-5659-3. Accesat în 5 septembrie 2020. 
• Berkley, Grant (2006). Moses in the Hieroglyphs. Trafford. ISBN 978-1-4120-5600-7. Accesat în 13 ianuarie 2011. 
• Bose, Partha (2003). Alexander the Great's Art of Strategy. Crows Nest, NSW: Allen & Unwin. ISBN 978-1-74114-113-9. 
• Bosworth, A. B. (1988). Conquest and Empire: The Reign of Alexander the Great. New York: Cambridge University Press. 
• Format:Encyclopaedia Iranica
• Bryant, Joseph M. (1996). Moral Codes and Social Structure in Ancient Greece: A Sociology of Greek Ethics from Homer to the Epicureans and Stoics. Albany, NY: State University of New York Press. ISBN 978-0-7914-3042-2. 
• Cawkwell, George (1978). Philip of Macedon. London: Faber and Faber. ISBN 978-0-571-10958-6. 
• Cawthorne, Nigel (2004). Alexander the Great. Haus. ISBN 978-1-904341-56-7. 
• Acest articol conține text din Chisholm, Hugh, ed. (1911). „Ptolemies”. Encyclopædia Britannica. 22 (ed. 11). Cambridge University Press. pp. 616–618. , o publicație aparținând domeniului public.
• Connerney, R. D. (2009). The upside-down tree: India's changing culture. Algora. p. 214. ISBN 978-0-87586-649-9. Accesat în 5 septembrie 2020. 
• Curtis, J.; Tallis, N; Andre-Salvini, B (2005). Forgotten empire: the world of ancient Persia. University of California Press. p. 154. ISBN 978-0-520-24731-4. Accesat în 20 iunie 2015. 
• Dahmen, Karsten (2007). The Legend of Alexander the Great on Greek and Roman Coins. Taylor & Francis. ISBN 978-0-415-39451-2. 
• Danforth, Loring M. (1997). The Macedonian Conflict: Ethnic Nationalism in a Transnational World. Princeton University Press. ISBN 978-0-691-04356-2. 
• Darvishi, Dariush (2022). The Alexander Romance. Tehran: Negah-e Moaser. ISBN 978-622-290-118-9. Arhivat din original la 6 iunie 2023. Accesat în 5 mai 2023. 
• Dillon, John M. (2004). Morality and custom in ancient Greece. Indiana University Press. ISBN 978-0-253-34526-4. 
• Durant, Will (1966). The Story of Civilization: The Life of Greece. Simon & Schuster. ISBN 978-0-671-41800-7. 
• Errington, Robert Malcolm (1990). A History of Macedonia. Tradus de Catherine Errington. Berkeley: University of California Press. ISBN 978-0-520-06319-8. 
• Fine, John Van Antwerp (1983). The Ancient Greeks: A Critical History. Cambridge, MA: Harvard University Press. ISBN 978-0-674-03314-6. 
• Fermor, Patrick Leigh (2006). Mani: Travels in the Southern Peloponnese. New York Book Review. p. 358. ISBN 978-1-59017-188-2. Accesat în 5 septembrie 2020. 
• Fischer, M. M. J. (2004). Mute dreams, blind owls, and dispersed knowledges: Persian poesis in the transnational circuitry. Duke University Press. p. 66. ISBN 978-0-8223-3298-5. Accesat în 5 septembrie 2020. 
• Fletcher, Joann (2008). Cleopatra the Great: The Woman Behind the Legend. New York: Harper. ISBN 978-0-06-058558-7. 
• Foreman, Laura (2004). Alexander the conqueror: the epic story of the warrior king. Da Capo Press. p. 217. ISBN 978-0-306-81293-4. Accesat în 20 iunie 2015. 
• Gabriel, Richard A (2002). „The army of Byzantium”. The Great Armies of Antiquity. Greenwood. p. 277. ISBN 978-0-275-97809-9. Accesat în 5 septembrie 2020. 
• Gergel, Tania, ed. (2004). The Brief Life and Towering Exploits of History's Greatest Conqueror as Told By His Original Biographers. Penguin. ISBN 978-0-14-200140-0. 
• Gerin, Dominique; Grandjean, Catherine; Amandry, Michel; de Callatay, François (2001). La monnaie grecque (ed. Ellipse, "L'Antiquité : une histoire"). 
• Glick, Thomas F.; Livesey, Steven John; Wallis, Faith, ed. (2005). Medieval Science, Technology, and Medicine: An Encyclopedia. New York: Routledge. ISBN 978-0-415-96930-7. 
• Goldsworthy, A. (2003). The Fall of Carthage. Cassel. ISBN 978-0-304-36642-2. 
• Grafton, Anthony (2010). Most, Glenn W; Settis, Salvatore, ed. The Classical Tradition. Harvard University Press. ISBN 978-0-674-03572-0. 
• Green, Peter (2007). Alexander the Great and the Hellenistic Age. London: Phoenix. ISBN 978-0-7538-2413-9. 
• Gunther, John (2007). Alexander the Great. Sterling. ISBN 978-1-4027-4519-5. 
• Hamilton, J.R. (1974). Alexander the Great. Pittsburgh: University of Pittsburgh Press. ISBN 978-0-8229-6084-3. 
• Hammond, NGL (1983). Sources for Alexander the Great. Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-71471-6. Accesat în 5 septembrie 2020. 
• ——— (1986). A History of Greece to 323 BC. Cambridge University. 
• Hammond, Nicholas Geoffrey Lemprière (1993). Studies concerning Epirus and Macedonia before Alexander. Amsterdam: Hakkert. ISBN 978-90-256-1050-0. Accesat în 3 octombrie 2020. 
• Hammond, Nicholas Geoffrey Lemprière; Walbank, Frank William (2001). A History of Macedonia: 336–167 B.C. 3 (ed. reprint). Oxford: Clarendon Press of the Oxford University Press. ISBN 978-0-19-814815-9. Accesat în 3 octombrie 2020. 
• Harrison, E. F. (1971). The language of the New Testament. Wm B Eerdmans. p. 508. ISBN 978-0-8028-4786-7. 
• Heckel, Waldemar; Tritle, Lawrence A, ed. (2009). Alexander the Great: A New History. Wiley-Blackwell. ISBN 978-1-4051-3082-0. 
• Holland, Tom (2003). Rubicon: Triumph and Tragedy in the Roman Republic. Abacus. ISBN 978-0-349-11563-4. 
• Holt, Frank Lee (2003). Alexander the Great and The Mystery of the Elephant Medallions. University of California Press. ISBN 978-0-520-23881-7. 
• Hornblower, Simon (2008). „Greek Identity in the Archaic and Classical Periods”. În Zacharia, K. Hellenisms: Culture, Identity and Ethnicity from Antiquity to Modernity. Ashgate. pp. 37–58. ISBN 978-0-7546-6525-0. 
• Christesen, Paul; Murray, Sarah C. (2010). „Macedonian Religion”. În Roisman, Joseph; Worthington, Ian. A Companion to Ancient Macedonia. Oxford, Chichester, & Malden: Wiley-Blackwell. pp. 428–445. ISBN 978-1-4051-7936-2. 
• Joint Association of Classical Teachers (1984). The World of Athens: An Introduction to Classical Athenian Culture. Cambridge, UK: Cambridge University Press. ISBN 0-521-27389-7. 
• Jones, Archer (2001). The Art of War in the Western World. Champaign: University of Illinois Press. ISBN 978-0-252-06966-6. Accesat în 3 octombrie 2020. 
• Keay, John (2001). India: A History. Grove Press. ISBN 978-0-8021-3797-5. 
• Kosmin, Paul J. (2014). The Land of the Elephant Kings: Space, Territory, and Ideology in Seleucid Empire. Harvard University Press. ISBN 978-0-674-72882-0. Accesat în 24 august 2017. 
• Lane Fox, Robin (1980). The Search for Alexander. Boston: Little Brown & Co. ISBN 978-0-316-29108-8. 
• ——— (2006). Alexander the Great. ePenguin. ASIN B002RI9DYW. 
• LE RIDER, George (2003). Alexandre le Grand: Monnaie, finances et politique (ed. Histoire). PUF. p. Chapter V. 
• Liddell, Henry George; Scott, Robert (1940). Jones, Sir Henry Stuart; McKenzie, Roderick, ed. A Greek-English Lexicon on Perseus Digital Library. Oxford: Clarendon Press. 
• Luniya, Bhanwarlal Nathuram (1978). Life and Culture in Ancient India: From the Earliest Times to 1000 AD. Lakshmi Narain Agarwal. LCCN 78907043. 
• McCarty, Nick (2004). Alexander the Great. Camberwell, Victoria: Penguin. ISBN 978-0-670-04268-5. 
• McKechnie, Paul (1989). Outsiders in the Greek cities in the fourth century BC. Taylor & Francis. p. 54. ISBN 978-0-415-00340-7. Accesat în 20 iunie 2015. 
• Morkot, Robert (1996). The Penguin Historical Atlas of Ancient Greece. Penguin. ISBN 0-14-0-513353. 
• Narain, A. K. (1965). Alexander the Great: Greece and Rome–12. 
• Ogden, Daniel (2009). „Alexander's Sex Life”. În Heckel, Alice; Heckel, Waldemar; Tritle, Lawrence A. Alexander the Great: A New History. Wiley-Blackwell. ISBN 978-1-4051-3082-0. 
• Osborne, Robin (2004). Greek History. New York and London: Routledge. ISBN 0-415-31717-7. 
• Perlman, Samuel (1973). Philip and Athens. Cambridge: Heffer. ISBN 978-0-85270-076-1. 
• Pingree, D. (1978). „History of Mathematical Astronomy in India”. Dictionary of Scientific Biography. 15. pp. 533–633. 
• Pratt, James Bissett (1996). The Pilgrimage of Buddhism and a Buddhist Pilgrimage. Laurier Books. ISBN 978-81-206-1196-2. 
• Rebuffat, Françoise (1996). La monnaie dans l'Antiquité. Picard. 
• Renault, Mary (2001). The Nature of Alexander the Great. Penguin. ISBN 978-0-14-139076-5. 
• Renault, Mary (2013). The Nature of Alexander. Open Road Media. ISBN 978-1-4804-3294-9. 
• Ring, Trudy; Salkin, Robert M; Berney, KA; Schellinger, Paul E, ed. (1994). International dictionary of historic places. Chicago: Fitzroy Dearborn, 1994–1996. ISBN 978-1-884964-04-6. 
• Roisman, Joseph; Worthington, Ian (2010). A Companion to Ancient Macedonia. John Wiley & Sons. ISBN 978-1-4051-7936-2. 
• Sabin, P; van Wees, H; Whitby, M (2007). The Cambridge History of Greek and Roman Warfare: Greece, the Hellenistic World and the Rise of Rome. Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-78273-9. 
• Sacks, David (1995). Encyclopedia of the Ancient Greek World. Constable & Co. ISBN 978-0-09-475270-2. 
• Starr, Chester G. (1991). A History of the Ancient World. New York: Oxford University Press. ISBN 978-0-19-506628-9. 
• Stoneman, Richard (2004). Alexander the Great. Routledge. ISBN 978-0-415-31932-4. 
• Stoneman, Richard (1996). „The Metamorphoses of Alexander Romance”. În Schmeling, Gareth L. The Novel in the Ancient World. Brill. pp. 601–12. ISBN 978-90-04-09630-1. 
• Studniczka, Franz (1894). „Über die Grundlagen der geschichtlichen Erklärung der Sidonischen Sarkophage”. Jahrbuch des Deutschen Archäologischen Instituts. 9: 204–244. 
• Tarn, William Woodthorpe (1979). Alexander the Great. Cambridge [England]: University Press. ISBN 978-0-521-22584-7. OCLC 606613. 
• Tripathi, Rama Shankar (1999). History of Ancient India. Motilal Banarsidass Publ. ISBN 978-81-208-0018-2. Accesat în 5 septembrie 2020. 
• Toynbee, Arnold Joseph (1981). The Greeks and Their Heritages. Oxford: Oxford University Press. ISBN 978-0-19-215256-5. 
• Wood, Michael (2001). In the Footsteps of Alexander the Great: A Journey from Greece to Asia. University of California Press. ISBN 978-0-520-23192-4. Accesat în 5 septembrie 2020. 
• Worthington, Ian (2003). Alexander the Great: A Reader. Routledge. p. 332. ISBN 978-0-415-29187-3. Accesat în 5 septembrie 2020. 
• Worthington, Ian (2008). Philip II of Macedonia. New Haven, CT: Yale University Press. ISBN 978-0-300-12079-0. Accesat în 20 iunie 2015. 
• Yenne, Bill (2010). Alexander the Great: Lessons From History's Undefeated General. Palgrave MacMillan. ISBN 978-0-230-61915-9. 

Lectură suplimentară

• Tudor, Dumitru (1968). Alexandru Macedon. București: Editura Științifică. 
• Simionescu, Dan, ed. (1958). Alexandria: Istoriia a Alexandrului celui Mare din Machedonia și a lui Darie din Persida Împăraților. Biblioteca pentru toți. Ediție îngrijită, cu prefață, glosar și note (ed. a II-a, revăzută). București: Editura de Stat pentru Literatură și Artă. 
• Badian, Ernst (1958). „Alexander the Great and the Unity of Mankind”. Historia: Zeitschrift für Alte Geschichte. 7. 
• Beazley, JD; Ashmole, B (1966). Greek Sculpture and Painting. Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-04131-7. 
• Bowra, Maurice (1994). The Greek Experience. Phoenix. ISBN 978-1-85799-122-2. 
• Boardman, John (2019). Alexander the Great: From His Death to the Present Day. Princeton University Press. ISBN 978-0-691-18175-2. 
• Burn, AR (1951). Alexander the Great and the Hellenistic Empire (ed. 2nd). London: English Universities Press. 
• Rufus, Quintus Curtius. „Quintus Curtius Rufus, History of Alexander the Great” (în latină). U Chicago. Arhivat din original la 14 ianuarie 2022. Accesat în 16 noiembrie 2009. 
• Cartledge, Paul (2004). Alexander the Great. Overlook. ISBN 978-1-58567-565-4. 
• Doherty, Paul (2004). The Death of Alexander the Great. Carroll & Graf. ISBN 978-0-7867-1340-0. 
• Engels, Donald W (1978). Alexander the Great and the Logistics of the Macedonian Army. Berkeley: University of California Press. 
• Fawcett, Bill, ed. (2006). How To Lose A Battle: Foolish Plans and Great Military Blunders. Harper. ISBN 978-0-06-076024-3. 
• Fuller, JFC (1989). The Generalship of Alexander the Great. London: Eyre & Spottiswoode. ISBN 978-0-306-80371-0. Accesat în 20 iunie 2015. 
• Goldsworthy, Adrian (2020). Philip and Alexander: Kings and Conquerors. London: Head of Zeus. ISBN 978-1-78497-869-3. 
• Green, Peter (1992). Alexander of Macedon: 356–323 BC. A Historical Biography. University of California Press. ISBN 978-0-520-07166-7. 
• Greene, Robert (2000). The 48 Laws of Power. Penguin. p. 351. ISBN 978-0-14-028019-7. 
• Hammond, NGL (1989). The Macedonian State: Origins, Institutions, and History. Oxford University Press. ISBN 978-0-19-814883-8. 
• Hammond, NGL (1994). Alexander the Great: King, Commander, and Statesman (ed. 3rd). London: Bristol Classical Press. 
• Hammond, NGL (1997). The Genius of Alexander the Great. Chapel Hill: University of North Carolina Press. 
• Lane Fox, Robin (1973). Alexander the Great. London: Allen Lane. ISBN 978-0-14-008878-6.  De asemenea: (1974) New York: E. P. Dutton și (1986) London: Penguin Books.
• Mercer, Charles (1962). The Way of Alexander the Great. Boston: American Heritage Inc. 
• McCrindle, J. W. (1973). The Invasion of India by Alexander the Great as Described by Arrian, Q Curtius, Diodorus, Plutarch, and Justin. Westminster: Archibald Constable & Co. ISBN 978-0-404-04119-9. 
• Monti, Giustina (2023). Alexander the Great: letters: a selection. Liverpool: Liverpool University Press. ISBN 978-1-80034-862-2. 
• Murphy, James Jerome; Katula, Richard A; Hill, Forbes I; Ochs, Donovan J (2003). A Synoptic History of Classical Rhetoric. Lawrence Erlbaum Associates. p. 17. ISBN 978-1-880393-35-2. 
• Nandan, Y; Bhavan, BV (2003). British Death March Under Asiatic Impulse: Epic of Anglo-Indian Tragedy in Afghanistan. Mumbai: Bharatiya Vidya Bhavan. ISBN 978-81-7276-301-5. 
• O'Brien, John Maxwell (1992). Alexander the Great: The Invisible Enemy. London: Routledge. 
• Pomeroy, S; Burstein, S; Dolan, W; Roberts, J (1998). Ancient Greece: A Political, Social, and Cultural History. Oxford University Press. ISBN 978-0-19-509742-9. 
• Prevas, John (2004). Envy of the Gods: Alexander the Great's Ill-Fated Journey Across Asia (ed. 3rd). Da Capo Press. ISBN 978-0-306-81268-2. 
• Roisman, Joseph, ed. (1995). Alexander the Great: Ancient and Modern Perspectives. Problems in European Civilization. Lexington, MA: D.C. Heath and Company. 
• Rowson, Alex (2022). The Young Alexander: The Making of Alexander the Great (Hardcover). London: William Collins. ISBN 978-0-00-828439-8. 
• Savill, Agnes (1959). Alexander the Great and His Time (ed. 3rd). London: Barrie & Rockliff. 
• Stewart, Andrew (1993). Faces of Power: Alexander's Image and Hellenistic Politics. Hellenistic Culture and Society. 11. Berkeley: University of California Press. 
• Stoneman, Richard (2008). Alexander the Great: A Life in Legend. Yale University Press. ISBN 978-0-300-11203-0. 
• Wheeler, Benjamin Ide (1900). Alexander the Great: The merging of East and West in Universal History. New York: G.P. Putnam's Sons. 
• Wilcken, Ulrich (1997). Alexander the Great. New York: W. W. Norton & Co. ISBN 978-0-393-00381-9. 
• Worthington, Ian (2004). Alexander the Great: Man and God. Pearson. ISBN 978-1-4058-0162-1. 

Vezi și

• Aigai
• Alexandru cel Mare în tradiția islamică
• Maratonul Alexandru cel Mare
• Armata Macedoniei antice
• Bucefal
• Cronologia explorării europene a Asiei
• Porțile lui Alexandru
• Coarnele lui Alexandru
• Lista personajelor biblice identificate în izvoare extrabiblice
• Lista persoanelor cunoscute sub epitetul „cel Mare”
• Tacticile militare ale lui Alexandru cel Mare
• Cultul ptolemeic al lui Alexandru cel Mare
• Teorii despre Alexandru cel Mare în Coran

Legături externe

• Delamarche, Félix (1833). The Empire and Expeditions of Alexander the Great (Hartă). 
• Romm, James; Cartledge, Paul. „Two Great Historians on Alexander the Great”. Forbes (conversații).  Partea 1, Partea 2, Partea 3, Partea 4, Partea 5, Partea 6.
• Alexandru cel Mare: listă adnotată a izvoarelor primare. Livius. Arhivat din original la 4 decembrie 2016. Accesat la 26 martie 2020.
• „Alexander the Great” în emisiunea BBC In Our Time – discuție cu Paul Cartledge, Diana Spencer și Rachel Mairs, moderată de Melvyn Bragg; difuzată pentru prima dată la 1 octombrie 2015.

Alexandru cel Mare Dinastia Argeadă Naștere: 356 î.Hr. Deces: 323 î.Hr.
Titluri regale
Predecesor: Filip al II-lea	Rege al Macedoniei 336–323 î.Hr.	Succesor: Filip al III-lea
Predecesor: Darius al III-lea	Rege al Persiei 330–323 î.Hr.
	Faraon al Egiptului 332–323 î.Hr.
Titlu nou	Stăpân al Asiei 331–323 î.Hr.